Jurnal de-a bușilea

Multă lume spune că dansurile între femei sînt „modă rusească”. Nu, nu-s nicio modă, rușii își dansează femeile ca și noi și ca multi alții. „Moda” asta a venit după război, cînd hazaicelor (femeilor, adică) le muriseră bărbații pe front și nu mai aveau cu cine dansa... Am văzut și eu dansuri d-astea între femei, pe la noi sau aiurea. Mai ales la nunți dar și la alte paranghelii... Nu-s misogin, Doamne, ferește!, dar nu mă încîntă absolut deloc spectacolul acesta, care mi se pare a fi, de-a dreptul grotesc și din care dispare orice urmă de feminitate! 

*

Postează un text „motivațional” dintr-o carte de-a Irinei Binder... Geme piața de astfel de cărți-ghiveci, cum îmi place să numesc asemenea maculatură, care n-au nici un vizavi cu psihologia și nici cu științele care studiază temeinic, acribios și perfect argumentat, comportamentele umane... Cărți din astea sînt scrise, de regulă, prin procedeul copy-paste, provenind dintr-o pseudo-literatură de „specialitate”, în mare vogă pe alte meleaguri... În special în State... Trebuie să citim, nu zic nu, dar  să nu ne pierdem timpul cu astfel de cărți... Trăim prea puțin și sînt atît de multe alte lucruri fundamentale de citit/văzut/auzit...

*

Într-un text mai vechi pe care i l-am trimis, a nedumerit-o (intrigat-o?) prezența numerelor 2 și 4, care apar acolo. I se pare că aș cocheta cu numerologia. Nu, nu cochetez cu numerologia dar nici nu o ignor, însă în textul acela al meu, 2 și 4 sunt niște entități care definesc ființa, aidoma unor vehicule spirituale și nu doar niște niște simboluri. Așadar: cele două numere – 2 și 4 – fac parte integrantă acolo, în textul meu, din principiile vieții și morții. Spune Abert Camus, excepționalul scriitor și gînditor francez, laureat al Nobelului pentru literatură, unul dintre părinții fondatori ai curentului existențialist în filosofia secolului 20 – prin eseurile sale, în care el dezvoltă tema absurdului („Mitul lui Sisif”) și a revoltei („Omul revoltat”), cel care a scris că nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi – că vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea. Lucru pe care îl afirmase, cu ceva timp înaintea lui, cu alte cuvinte însă, și Dostoievski, că doi ori doi fac patru nu mai e viață, ci obîrșie a morții. Despre aceste două numere foarte importante ale vieții/morții mele (noastre), vorbește, de altfel, mai pe larg și părintele nostru drag, Nicolae de la Rohia (Steinhardt), în cartea dumisale, „Jurnalul fericirii.” Cam asta ar fi, foarte pe scurt...

Straniu e că la 24 și 42 de ani am fost pătruns, mai pregnant ca niciodată, de acest acut sentiment al morții... De fapt, al posesiunii ei... Dar în acest punct începe o altă poveste, de care mă ocup, in extenso, altundeva...

O paranteză. „Mitul lui Sisif” al lui Camus, începe și încearcă să răspundă acestei întrbări fundamentale pentru orice individ care este interesat să afle ce este viața și ce este moartea: „Viața merită cu adevărat să fie trăită?” Pentru orice ființă care-și pune, mai acut sau în mod obișnuit această problemă, cu alte cuvinte, care vrea să știe cine e, de unde vine și încotro se îndreaptă. Evident, nu este nici pe departe o apologie a sinuciderii, cum nu o dată s-a afirmat... Oare de cîte ori nu ne-am întrebat cine sîntem? De unde venim? Unde vrem să ajungem, prin existența noastră de zi cu zi? Eu cred că orice om de bun simț și-a pus o singură dată în viață,  măcar una dintre aceste întrebări...

Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lume... Și dacă tot am venit, așa, neîntrebat, atunci, de ce să nu mă întreb așa, de capul meu: de ce trăiesc? Ce e cu viața asta a mea? Ce e ea, în fond? Care-i rostul și sensul ei? Trăiesc doar ca să mor? Și de ce mor? Ce e moartea?

Foarte mulți se îndreaptă către Biserică... Fără să priceapă că, de fapt, se îndreaptă către sine, cu alte cuvinte... Pentru că (și) în Biserică sau mai ales acolo, afli că exiști, cum a spus Țuțea... Sau ar trebui să afli asta, dacă îți pasă cu adevărat... Acolo, în Biserică, afli despre rosturile tale pe lumea asta... Poți să aprinzi sute de lumînări și să arzi tone de tămîie, să rămîi extaziat în fața unei icoane care lăcrimează, dar nu asta (cel puțin pentru mine) înseamnă Biserica... Nu pentru asta am eu nevoie de Biserică...

*

Textul pe care i l-am trimis: nu mai ştiu nimic de tine de exact o săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai rar şi nu ştiu ce / se întîmplă / tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă / striveşte / urlă-mă strigă-mă trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce taci / nu ştiu de ce taci / ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir de iarbă într-un / plic / tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă ger zăpadă alunecând pe sub sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi îndrăgosti cu siguranţă de numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ însă tu taci pentru că şi tăcerea spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de demult / şi ţi-l alungă dinspre tine cu pufoasa de peană / din aripe / fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii mele / îngrijorîndu-mă / piei piei din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă o bezea şi dispare într-un nor / scămoşat. Este un fel de poem-metaforă sau mai bine zis o proză poematică... N-am scris şi nu scriu poezie... De altfel, nici nu prea ştiu cum l-am scris, că mi-a venit așa, dintr-una... Parcă cineva mi l-ar fi dictat... Mă surprinde, pentru că nu scriu deloc uşor... Apoi, șterg mult... Şi de aceea m-a mirat faptul că l-am scris atît de uşor...

*

Nu mult timp după moartea tragică a fratelui meu întru spirit și cuvînt Ion (Ioan, pe numele său de botez), am vrut să plec după el... Dar am avut un vis în care o voce fără chip îmi spunea să scriu cartea pe care i-am oferit-o... Am scris-o, la limita dintre viață și moarte și am publicat-o la șase luni de la plecarea lui... E aproape sigur că ea m-a salvat în mare măsură dar nu mai puțin dragul meu părinte Adrian, fie-i țărîna ușoară!, care spre deosebire de mine, neputinciosul, care în nimicnicia mea nu l-am putut convinge pe fratele Ioan că viața merită trăită, frăția-sa m-a convins... Și a mai fost cineva... Și mai cred că atunci, deși aproape-mi pierdusem nădejdea în Bunul, El a continuat să creadă-n mine, cum frumos spunea părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt). Mi-e tare dor de frații mei Ioan și Adrian și-s foarte singur fără de ei! Dumnezeu să-i aibă-n grijă!

*

Iată și un posibil răspuns la întrebarea ei de ce nu pot avea, deocamdată, un alt duhovnic... Pentru că părintele Adrian în primul rînd și amărîtele mele de cuvinte, mi-au salvat viața... I-am vorbit și maicii despre această mică și neînsemnată taină a mea... Sper să mă înțeleagă și să nu interpreteze greșit refuzul meu vizavi de propunerea dumisale vizavi de părintele Arsenie... Bref, de multe ori, în singurătatea mea (mai cu seamă la Iedera) simt că mă aflu foarte aproape de Dumnezeu... Atît de aproape, încît îi simt boarea caldă a respirației, precum acel parfum inefabil, plăcut mirositor, al sfintelor moaște...

Îl voi aștepta pe Dumnezeu înlăuntrul cuvintelor mele...

*

Un eventual motto al cărții mele: „Aşteptaţi pînă când voi muri – şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.” E din Odysseas Elytis (volumul „Iar ca sentiment, un cristal”)

Poemoteca

Dan David

(Imaginea reproduce coperta a IV-a a volumului Venirea fiului de Dan David, apărut în anul 2015,
 la editura ploieșteană „Mythos”, sub îngrijirea scriitorului Mihai Vasile)

Eu vă iubesc pe toate*

Astăzi aniversez o seamă de eșecuri și sînt din

nou singur lîngă femeia mea.

Astăzi aniversez o viață săracă, minionă și sînt din

nou singur lîngă femeia mea.

Astăzi mă uit pe geam și bolta înstelată

îmi permite să înțeleg că viața este de fapt

o boală profesională de care suferă

întreg satul în care m-am născut și de dragul

căruia sînt din nou singur lîngă femeia mea.

Astăzi sîntem unsprezece brumărel 1985 și sînt

din nou singur lîngă femeia mea.

Dragostea e un gen literar

Floare de smeură arabă

ești atît de frumoasă

încît fluturii își iau zborul pentru a doua oară din

al doilea poem

pe care aș fi putut să-l scriu la umbra ochilor tăi

ședem pe o bancă, sub castani

nu știam ce să-ți spun

nu știam cum să-mi zidesc o idee

astăzi aș putea să-ți spun că dragostea e un

gen literar

bine cunoscut prin părțile noastre

ești atît de frumoasă

încît nici nu știu cum să te iubesc

cum să plîng cum să mor în trenul de Comarnic

De dragoste

Frumusețea ta începe cu destrămarea imperiului roman.

Cu ușa de la magazie

plină de promoroacă și stele verzi.

Cu șifonierul pe care dorm și-mi fac temele.

Lasă-mă să-ți pigulesc pistruii

să ți-i zdrobesc în dinți, de fericire!

Să ți-i număr așa însîngerați, cum bobocii

de trandafir arzînd potolit.

Lasă-mă să mă duc unde văd cu ochii –

mi-e lene de atîta frumusețe –

apoi să-ți potolesc pistruii

și, posomorîți, să ne iubim în dauna amurgului.

*Poemele sînt reproduse din volumul Podul cu fîn, editura „Cartea Românească”, București, 1988

Haihui printre cuvinte

„Bătrînețea, la fel ca moartea, pare multă vreme ceva ce li se întîmplă doar celorlalți, nu nouă. Nu cred că ești vreodată pregătit pentru neputință și decădere. Unul dintre lucrurile pe care le-am cîștigat călătorind, a fost să mă împac puțin cu ideea de bătrînețe. Am văzut că poți să arăți și să te porți altfel. Că vîrsta a treia e doar o altă etapă a vieții tale. (...) Sîntem făcuți din toate vîrstele prin care trecem. Din amintirile pe care le strîngem.

Ana Maria Sandu

 (Sîntem făcuți din toate vîrstele prin care trecem)

Haihui printre imagini

Bob Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac

Kerouac, fotografiat de Alan Ginsberg, în 1953

Dylan cu Ginsberg, la mormîntul aceluiași Kerouac, un zeul al lor...
Și, tre' să recunosc și unul dintre ai mei...
Și zeii se îngroapă, nu-i așa?

Haihui printre cuvinte

Cioran și muzica*

Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart.

Recomand muzica lui Mozart și Bach ca remediu împotriva disperării. În puritatea aeriană a acestei muzici, care atinge uneori o sublimă gravitate melancolică, nu o dată te simți ușor, transparent și îngeresc. Ai atunci impresia că ție, ființă nemângâiată de a trăi, îți cresc aripi ce te avântă într-un zbor senin, cu surâsuri discrete și voalate, cu eternități de farmec eteric și de transparențe dulci și mângâietoare. Este ca și cum ai evolua într-o lume de rezonanțe transcendente și paradiziace.

Mozart mă face să regret eroarea lui Adam. (…) În muzica lui Mozart (…), fină dincolo de orice închipuire și imaterială până la iluzie, dispar crispările, suficiența și moartea. Recomand muzica lui Mozart ca remediu împotriva disperării, căci în evoluțiile ei nu poți simți altceva decât o luminoasă poezie a existenței. Numai astfel de transpoziții mai pot face sesizabilă calitatea intimă a unei opere.

Ceea ce Maurice Barrès scria odată despre întâile compoziții ale lui Mozart, despre întâile menuete de la vârsta de șase ani, îmi stăruie în minte ca o remușcare, ca un regret și o obsesie: faptul că un copil a putut să întrevadă astfel de armonii este o dovadă a existenței paradisului prin dorință. Barrès are dreptate: toată muzica lui Mozart, pură și aeriană, ne transpune în altă lume sau poate într-o amintire. Nu este ciudat că, purificați prin ea, trăim toate lucrurile ca amintiri, care niciodată nu devin regrete? Fiindcă lumea ce ne-o oferă Mozart este din calitatea însăși a amintirilor: e imaterială.

Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart. Dar omul n-a dus tragedia până la capăt, pentru ca să-l ardă dorințe de puritate, și nici nefericirea sau durerea până la înnebunire, pentru a se gândi la o fericire ce ar putea fi și adâncă. Și-n istoria omenirii, doar în Mozart fericirea a atins o adâncime. Când omul va trage toate consecințele condiției lui, numai atunci uitarea în armonii transcendente va fi visul lui. Și omul va fi sincer cu sine însuși.

 Anna Magdalena Bach ne spune în a sa cronică a familiei că Johann Sebastian Bach manifesta o inspirație deosebită de câte ori se apleca asupra temei morții și că ea i-a fost un motiv frecvent de gândire. Și fără această mărturie știam că sursele sublimului la Bach sunt meditația morții și nostalgia cerului. Mozart nu are nici una, nici cealaltă. De aceea muzica lui poate fi divină; în niciun caz sublimă. Nu cunosc un muzician mai a-cosmic decât Mozart.

* Din volumul omonim, editura Humanitas, 2016

Filmoteca de dinamită

Povestea vitaminei B 17

Documentarul O lume fără cancer. Povestea vitaminei B17 explorează ideea revoluționară potrivit căreia cancerul este o boală deficitară, o formă gravă de avitaminoză, precum scorbutul sau pelagra, agravată de lipsa unui compus alimentar esențial în dieta omului modern. Această substanță este vitamina B17. 

Forma cea mai concentrată și pură, realizată special pentru tratamentele împotriva cancerului, este cunoscută sub numele de Laetrile, o substanță chimică interzisă în prezent în Statele Unite ale Americii. Ideile prezentate în acest film documentar, cel puțin deocamdată și din varii motive (interesele economice și de spupremație în lumea medicală mondială și în cea americană, în special) nefiind acceptate de medicina tradițională.

Organizații din SUA (Administrația Alimentelor și Medicamentelor - FDA,  Societatea Americană de Cancer și Asociația Medicală Americană) au etichetat cartea după care s-a realizat scenariul  acestui film (O lume fără cancer de G. Edward Griffin, care explorează un teritoriu cvasi-necercetat, dezvăluind adevăruri șocante despre  modul în care știința a fost subminată pentru a proteja o conjurație a intereselor comerciale și  politice) drept „o înșelătorie”. Cu toate acestea, dovezile copleșitoare aduse în volum asupra faptului că vitamina B17 reprezintă, în sfîrșit, soluția la vindecarea cancerului, par a fi în afara oricărui dubiu. De ce a declanșat medicina tradițională un adevărat război asupra acestui tratament revoluționar împotriva cancerului? Va fi suficient de puternic impactul acestei cărți și mai cu seamă a filmului pentru a clătina din temelii un imperiu care pare indestructibil? Rămîne de văzut...

Clin d’oeil

– Dragul meu, uite aici o bere pentru tine…

Nu trece mult timp și:
– Dragul meu, de ce nu te uiți la fotbal? Ia zi, vrei ceva de mîncare așa, mai special, ceva deosebit?
Soțul, cu o privire îngîndurată:
– Ia zi, cît de tare ai…
– Doar un pic, așa… Farul din dreapta-față ușor spart, capota ușor zgîriată și parbrizul ușor fisurat…

*

Ion si Maria s-au dus în pădure să culeagă mure. Și, fiindcă era foarte multă lume în pădure, chiar au cules mure!

*

Doi români:
– Auzi, tu cît ai salariul?
– 300 de euro fără ceva.
– Fără cît?
– Fără… 150.

* 

Două prietene la o șuetă:
– Eu nu m-am culcat cu soțul meu înainte de nuntă. Tu?
– Nu-mi amintesc sigur! Cum ziceai că-l cheamă pe soțul tău?

* 

Maxima zilei :
E foarte important să faci femeile sa rîdă! Totuși, dacă îți reușește faza asta atunci cînd te dezbraci, nu e un semn prea bun…

Gînduri în fuior

Tot ce nu a fost spus este spus pentru totdeauna.

„Poate că iubirea însemna forma cea mai elevată de a te îmbogăţi,
o dăruire a întregii fiinţe, dar numai zădărnicind-o putea evita efectul ei de bumerang,
 lăsând-o să piară în uitare şi să înfiripe,
 din nou singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă şi poroasă.
A ucide obiectul iubit, această veche presimţire a omului,
 era preţul de a nu se opri pe scară;
 aşa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce trecea
 nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată,
 ca şi când ai pune pe masă paharul gol.”
Julio Cortazar
Șotron

MEMENTO

Julio Cortázar 

(26 august, 1914, Bruxelles, Belgia – 12 februarie, 1984, Paris, Franța)

„Trebuie să luptăm împotriva limbii ca să nu-şi impună formulele şi clişeele sale,
 frazele deja făcute şi tot ceea ce caracterizează atât de bine un prost scriitor.”
J. Cortázar

„Curios, primele mele amintiri sunt de diferenţiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă n-aş fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost, pentru mine, completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Şi chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârşească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult.”

„Fascinaţia pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una dintre amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (am fost un copil destul de bolnăvicios, stăteam multă vreme în pat, cu astmă, cu pleurezie, lucruri de acest fel), mă văd scriind cuvinte cu degetul, în faţa unui perete. Îmi întindeam degetul şi scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe dintre ele – erau deja cuvinte fetiş, cuvinte magice. Ceva care m-a urmărit apoi, de-a lungul vieţii. (...) Cred că, de când eram foarte mic, nefericirea şi fericirea mea erau legate în acelaşi timp de faptul că nu acceptam lucrurile aşa cum erau. (...) În concluzie, relaţia mea cu cuvintele, cu scriitura, nu se deosebeşte de relaţia pe care, de mic copil, am avut-o cu lumea, în general. Se pare că m-am născut pentru a nu accepta lucrurile aşa cum îmi erau ele date.”

„Lucrurile acelea care se întâmplă şi par coincidenţe, sau întâmplări, eu le-am simţit întotdeauna, de mic copil, ca pe un sistem de reguli diferit de cel acceptat şi cunoscut de toată lumea. Şi care mi se părea la fel de riguros şi de implacabil ca şi regulile cele mai evidente. Aşa încât – ca să folosesc aceeaşi imagine – legile nopţii, legi misterioase, aveau pentru mine aceeaşi forţă ca şi legile zilei, şi nu eram absolut deloc uimit de lucruri care altora li se păreau întâmplătoare, chiar surprinzătoare, sau coincidenţe neliniştitoare. Le luam ca pe un rezultat al acestor legi şi chiar de mic am avut un fel de noţiune triangulară a ceea ce mai târziu am numit formă. (...) De exemplu, pe neaşteptate, trântitul unei uşi coincide cu un miros, e trântită o uşă, iar eu percep un miros. Ceva din mine ştie atunci că, într-o anumită parte a casei, va lătra un câine; iar câinele latră. Aşa se închide triunghiul”.

(Fragmente din volumul Fascinaţia cuvintelor / convorbiri cu Omar Prego Gadea, traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, Bucureşti, 2006)

Filmoteca de dinamită

Cum funcționează Universul - Lumi extratereste

Realizat ca un ghid al cosmosului de la Big Bang, la galaxii, stele, planete și sateliți naturali, serialul Cum funcționează universul este o introducere într-un subiect pe cât de fascinant, pe atât de vast: cosmologia. De unde a venit totul și cum se potrivesc toate? Serialul prezintă informații interesante pentru oricine a privit vreodată cerul înstelat al nopții și s-a întrebat „ce se află acolo”.

Acest episod, intitulat Lumi extraterestre bizare, prezintă descoperiri recente, care au făcut cunoscute nenumărate lumi infinit mai bizare decît Pămîntul. Unele dintre acestea nu au stele, altele sînt realizate din diamante. Vom găsi, vreodată, o planetă precum Pământul sau toate aceste lumi îndepărtate sînt, pur și simplu, mai ciudate decît ne putem închipui?

Jurnal de-a bușilea

Toma stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alexandru, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat asupra unei coli de hîrtie, ținînd un snop de creioane strîns în mîna-i stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. „Ce scrii, tu, acolo?” îl întrebă uşor absent... „Nu scriu, desenez”, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală albă. „Da? Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret?” „Nu eşti deloc!” îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. „Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez”, adăugă ferm şi foarte serios, de data aceasta întorcîndu-și capul și fixîndu-l temeinic cu privirile-i căprui, apăsînd din glas pe silaba „îți”. „Aha”. „Îți desenez un nor grăsun, ca un caltaboş”, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. „Mda. Da’ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva?” plusă Toma, la fel de serios. „Pentru că aşa mi-a spus un vultur!” „Da? Ce vultur?” „Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat!” şi-i aruncă o privire mustind de dojană. „Am uitat!”, îi răspunse Toma sec și cu o evidentă undă de vinovăție, neprefăcută, în glas. „Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pîn’ la gură!” , zise plin de năduf. „Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit?” „Aaaa, acum da, mi-am amintit!” „Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă...”, mai spuse, neprivindu-l, continuîndu-şi cu aceeaşi fervoare, imperturbabil, desenatul... (de pus în volumul „Tinerețea obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, la care lucrez)

*

„Dormeam lin în criptele somnului.” (Emil Botta)

*

Să-i iubim pe cei care ne ignoră și să nu-i ignorăm pe cei care ne iubesc...

*

Mă întreb, la cît am ținut de strînși și io pumnii (în sensul ca să le-aducă noroc), pînă azi, unora – în acești 30 de ani de democrație originală, adersîndu-le, caragialian, exortația mobilizatoare Vivat, trăiască ai noștri! –, mă mir cum de nu mi-au crescut niște mănuși de box pe ei. Pe pumni, adică… Evident că n-aș fi pocit mecla nimănui astfel echipat, ci doar m-aș fi dus, din cînd în cînd, la o sală, și mi-aș fi vărsat excesul de parapon, lovind cu sete într-un sac de box… Sau, mai degrabă, ca-n bancul ăla cu culmea răbdării, aș fi încercat să-mi număr firele de păr, astfel înmănușat… Pînă ună-alta, i-am îndemnat pe prieteni, pe amici, pe toți frații noștri români pe care i-am întîlnit și care încă nu și-au pierdut speranța (da, da, acel lucru care moare ultimul) să meargă la urne, ori de cîte ori li se ivește prilejul… 

În rest, cu speranța venirii unor vremi mai roze, aștept, că din acest punct de vedere sunt foarte talentat și mă gîndesc tot mai apăsat cîtă dreptate avea maestrul Mușatescu cînd zicea : M-am săturat de lichele! Dați-mi o canalie!…
*

Detest cordial... (Liviu Antonesei)

*

Un psalm al lui David (13)

1. Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?

Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine?

2. Până când voi avea sufletul plin de griji

și inima plină de necazuri în fiecare zi?

Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?

3. Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!

Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii,

4. ca să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit”

și să nu se bucure potrivnicii mei când mă clatin!

5. Eu am încredere în bunătatea Ta,

sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale:

6. cânt Domnului,

căci mi-a făcut bine!

*

Flocoșel – o ciupercă... Altele: Cușcușul roșu; Pîlnia brumată; Steaua vremii (!)

*

De aproape șase luni m-am apucat de țigarete din cele ultrascurte, „Heets”, care se fumează cu o sculă sofisticată, termo-electrică, IQos… Nicotină au țigările, dar ioc gudroane… Cît despre „fumul” degajat, ce să zic, un fel de abur albăstriu… Au un gust și-o aromă care aduc mai mult cu narghileaua decît cu tutunul adevărat, acela de pipă, de exemplu… Greu, dar m-am obișnuit! Nu-i nici o scofală dpdv economic, ba chiar dau mai mulți coroclinci dar cert e faptul că nu mai pot fuma din cele obișnuite… Am fost căpăcit, cu alte cuvinte!

Bref, cred că mă voi întoarce la dragostea dintîi și voi (re)lua la pufăit bătrîna mea mea pipă, șomeră cam de multicel, de care mi-e un dor nebun (cred că și ei de mine, nu știu, că n-am întrebat-o!), timp în care voi citi (și) unele dintre cărțile începute și abandonate, din motive independente de voința mea!

*

Epocii noastre îi trebuie o sfințenie care să aibă geniu. (Simone Weil)

*

Vecinii mei de palier, lasă tot timpul deschisă ușa de la balconul ghenei. Am conceput un anunț, pe care-l voi lipi pe geamul ușii: Dacă nu închideți ușa aceasta, am să vă oblig să calculați viteza cu care intră curentul de aer în casa scării, temperatura de afară, presiunea atmosferică, umiditatea, numărul gîndacilor și țînțarilor care intră în același loc într-o oră, precum și volumul de aer și mirosuri neplăcute care pătrunde în aceeași unitate de timp. Vă mulțumesc pentru înțelegere! Or înțelege ceva din el?

*

Aseară am reluat lectura la Păcatul originar (unul dintre volumele abandonate fără motiv despre care vorbeam mai devreme), autobiografia unuia dintre cei mai dragi actori ai mei, Anthony Quinn. Iar azi dimineață, deschizînd Facebook-ul și revăzîndu-mi „amintirile” pe care mi le trimite aleatoriu, o găsesc pe aceasta, din 2016: „Nici banii, nici alte bunuri, nici o realizare nu au vreo însemnătate dacă eşti lipsit de sentimentul că eşti iubit de cineva. Slavă Domnului, eu eram în stare să dăruiesc altcuiva iubire, chiar dacă uneori era greşit dirijată, dar de ce oare nu aveam şi talentul, priceperea, mijloacele de a primi iubirea cuiva. Sufeream de această boală, care se poate numi incapacitate de a simți iubire din partea altcuiva.” (din „Lupta cu îngerul”)... Așadar, o dată în plus constat că nimic nu-i întîmplător... Mai zice Quinn în Păcatul originar: Să dăruiești iubire și să accepți iubire necondiționat – iată cel mai înalt scop pentru mine. Să fii incapabil să iubești necondiționat – acesta este pentru mine păcatul originar, cel care le generează pe toate celelalte.

*

N-am crezut niciodată o iotă din tot ce-am auzit vorbindu-se despre o femeie. Asta pentru că, într-o proprție covîrșitoare, cuvintele vin din două direcții, diametral opuse: dinspre bărbații care nu pot avea niciodată acces la ea, pe de o parte iar pe de alta, dinspre femeile care nu se pot ridica niciodată la nivelul ei...

 *

Cînd ne-am despărțit, ochii ei erau, de data aceea, negri...

*

„N-am făcut altceva decît să mă mint. Scrisul a reuşit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sînt în stare să iubesc, nu mai trăiesc din plăcere, nu mai am plăcerea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi şi simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină.” (Gheorghe Crăciun)

*

Să-ți ceri scuze este, cred eu, un gest care ține, mai presus de orice, de o educație temeinică, perfect asimilată, dublată, sine qua non, de o anume eleganță comportamentală... Și mai puțin de orgoliu... Este, după modesta mea părere, echivalent cu a mulțumi pentru un dar primit sau pentru o urare care ți s-a făcut...

*

Sînt unele amintiri atît de duioase, încît atunci cînd îți sunt aduse în fața ochilor, vorba unui drag prieten, chiar că îți vine să îngenunchezi în fața lor...

*

Avea dreptate Dan Ciachir cînd îmi spunea că o femeie pe care o iubești în viața ta, îți arată încotro te îndrepți... Cu o singură condiție, aș zice io: să fie o femeie deplină... 

*

Cineva mi-a spus mai demult că i se pare că sînt obsedat de moarte... Nu, nu sînt „obsedat” de moarte, ci, pur și simplu, sînt foarte interesat de ea... Pentru că va fi singura experiență (întîmplare?) a vieții mele, mi-ar plăcea să cred că și conștientă, prin care voi pleca definitiv din această lume... Sînt interesat de moarte în egală măsură (și nici n-aș putea fi altfel) cum sînt interesat și de celălalt miracol: viața. Așa cum însuși mîntuitorul nostru a jalonat perfect aceste două momente ale existenței noastre telurice, adăugînd, prin natura sa dumnezeiească, un al treilea, fundamental: Învierea. Dar de aici, începe o altă poveste... Așadar, eu mă aflu undeva, prin ceea ce am trăit pănă acum, între două puncte nodale: moartea, văzută ca stare de dinainte de a te naște (cum spunea un mare poet român) și aserțiunea (aparținînd unui la fel de mare mare scriitor, dar francez) dacă viața merită sau nu a fi trăită... În rest, cum a spus Sf. Siluan Atonitul, vorbele mele nu pot evita păcatul. 
p.s. „Anna Magdalena Bach ne spune în a sa cronică a familiei că Johann Sebastian Bach manifesta o inspirație deosebită de câte ori se apleca asupra temei morții și că ea i-a fost un motiv frecvent de gândire.” Cioran

Clin d’oeil

Sexul surpriză este cea mai buna metodă de trezire, asta dacă nu eşti în puşcărie.

 *

Ursul și cu iepurele, rezemați de un copac, stăteau la o șuetă despre gagici, cînd, deodată, trece Scufița Roșie pe lîngă ei.

– Ajutor, ajutor ursule, iepure, mă mănîncă lupul!
La care ursul:

– Auzi, drăguțo, la noi să vii cînd te-o mînca altceva!

 *

Un tînăr ascultător:

- Putem să facem sex într-o zi de doliu naţional?

Radio Erevan:

- Da, însă doar cu nevasta, ca să fie trist!

 *

Se întîlnesc doi amici:
- Ce eşti aşa trist ?
- Sînt bolnav, nici un medic nu poate să mă ajute, fac pipi pe mine în pat...
- Încearcă să te duci și la psiholog.
Se întîlnesc peste două săptămîni:
- Ei cum, ai rezolvat problema, mai faci în pat?
- Da, dar acum o fac cu mândrie!

*

S-a inventat „Viagra 2”. Nu ajută la sex, dar dă bine la ştrand!

* 

Pentru unii, umorul este precum o limbă străină: fără subtitrare, nu înțeleg nimic!

*

Mi-am cumparat cel mai tare cîine de pază. De trei zile mă chinui să intru-n curte.

Gînd în fuior

„Tout homme peut dire véritablement; mais dire ordonnément, prudemment et suffisamment, peu d’hommes le peuvent.”
Michel de Montaigne

Haihui printre sunete

TAXI

Mi-e dor și doare

Niște răspunsuri

Puneți inima și iubiți

La pămînt, sub mare