(VIII)
Se lasă seara-n dealuri ca mușchiul într-un corp
Apăsător și singur, aproape de efort
Așa-i lumina neagră a îndoielii-n gînd
Pe care rugăciunea o mîntuie curînd
De ce trimis-a Tatăl un fiu care-ndoiala
O pune ca principiu în lumea asta, sala
Unde dansează pofta, nevoia și căința?
Adu-mi tu întrebării, cu timpul, umilința
Și fă doar ca lumina din rugăciunea pură
Să-mi fie-n lumea lume singurător, natură
De ce am fost în lume, de ce-am vorbit, de ce
Numai privirea simplă n-a fost în viață in se
Neidolatria goală, tot jocul, tot șantajul
Mizeriei de clipe, gonește-i stelajul
Și du-mă lîngă soare, lîngă privirea vie
Pe care sentimentul smereniei-l învie
Desfidător de idoli și întristat de sume
Alungă din mîndrie trupeasca noastră lume!
Motto:
La un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun.
Irvin D. Yalom
(IX)
O clipă ținea parcă a noastră viață gri
O clipă cred că numai spre a Te pomeni
Tu, rege care dat-ai tot ce se poate da
Chiar viața ce la rîndu-mi o am din dumneata
O clipă parcă suntem-un fulger și atît
Lumină ești și crezul că tot ce urît
E altceva, din moarte sau dintr-o soartă altă
născut tu glăsuit-ai ca secolii ce saltă
În Tine-s generaluri, categorii și semne
De distilat troparuri și curății, aieve
E faptul tău ca vorba pe cît e Viața grea
Dă doamne stăruința de a putea-ndura
Tu, ce ești subzistență cu Spiritul din veac
TU, care ești nădejde și floare ești, de leac
mi-e sufletul o mare de netrecut un an
Și gînd, singurătatea-mi la gît un bolovan
Ion Stratan
(„Mai mult ca moartea”, 1997)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu