Jurnal de-a bușilea

Cea mai cronică miştoacă la „Istoria...”* dlui Nicolae Manolescu citită pînă acum (şi-am citit cîteva, recunosc, bunăoară pe toate cele din Idei în Dialog – semnate de Daniel Cristea-Enache – şi încă vreo cîteva prin alte reviste) este aceea a dragului de Ştefan Agopian apărută în revista 24-FUN (anul VIII, nr. 304, 20-26 februarie 2009, p. 10) şi care sună cam aşa: Istoria lui Manolescu, așteptată de vreo douăzeci de ani de multă lume, e impresionantă, în primul rând, din cauza volumului. Are 1526 de pagini format mare. Din păcate pe mulți i-a deziluzionat, din diverse motive, această istorie. Deziluzia, în cazul meu, e din cauză că dl. Manolescu ignoră literatura polițistă şi are o părere proastă despre Rodica Ojog – Braşoveanu: „Rodica Ojog – Braşoveanu, scrie domnia sa, care a publicat pe bandă rulantă romane poliţiste, e, literar, nulă. Multe situaţii sunt de-a binelea ridicole în romanele ei. ” Vă e limpede că omu’ n-are coaie pentru anumite genuri literare? Unii zic că stă prost cu biluţele şi în cazul poeziei. Da’ mie nu-mi pasă, că sunt prozator. 

Io cred că prozatorului Ştefan Agopian ar trebui să-i pese, pentru că dl Manolescu stă la fel de prost cu biluţele şi în ceea ce priveşte proza, în general, cred eu, nu numai cu genul poliţist. În acest context l-aş întreba, bunăoară, pe prietenul meu, Ioan-Mihai Cochinescu – şi chiar am s-o fac, rugîndu-l să-mi răspundă cu maximă sinceritate, comentînd acest mic text – prozator şi el, şi încă unul foarte talentat dar care, spre deosebire de doamna Rodica Ojog-Braşoveanu, nu apare deloc în „Istoria…” sus-pomenită: oare dlui Manolescu îi lipsesc sus-amintitele accesorii şi în cazul prozei sau atrofia biluţelor se manifestă doar faţă de anumiţi scriitori? Cum aceeaşi întrebare i-aş pune-o şi unui alt prieten, poet de data asta, şi încă unul foarte bun, pre numele lui Ioan Vieru, care nici el n-a rămas în ciurul preferinţelor poetice ale autorului „Istoriei…”: să n-aibă organ profu’ nici pentru poezie sau ‘mnealui nu-i are la lingurică decît pe unii? Cei doi scriitori şi prieteni sînt doar două exemple din multele care pot fi date vizavi de absenţele impardonabile din monolitica dumisale istorie critică…

* Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii romane. 5 secole de literatură, editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1528 p., ISBN:978-973-47-0359-3)

*

Daraghii Tataikin,*

‘s întru totu’ de acord cu consideraţiunile lu’ matale vis-à-vis de Queen + Paul Rodgers. Albumul e minunat şi, aşa cum cred că ţi-am mai spus, se simte din plin „laba” (nu de urs, ci de...bijutier!) lu’ Paul Rodgers (https://paulrodgers.com/)... Iar cît despre ½ Queen (May & Taylor), nimic de zis, jos pălăria! Profesionişti totali, dom’le! Io am zis de mult că Brian May (https://brianmay.com/) e un muzician excepţional şi un chitarist aşişderea (mulţi nu mi-or da dreptate, da’ e treaba lor...) dar care a avut, poate, neşansa să stea mult prea retras în umbra lui Freddy, despre care n-aş zice, totuşi, că a fost un vocalist lipsit de talent... O dovadă ar fi şi faptul că o soprană de talia doamnei Montserrat Caballé, nemaivorbind de domnul numit Luciano Pavarotti , au cîntat alături de/împreună cu ‘mnealui... Din păcate, vedetismul lui excesiv şi, nu în ultimul rînd, o uriaşă doză de extravertire l-au împins (inevitabil!) către zona kitsch-ului şi a unor lucruri superficiale, facile, de o foarte slabă factură artistică şi muzicală (nu, nu vreau să fac nici o referire la opțiunile salele lui (bi)sexuale, care şi ele, la un moment dat, n-aveau cum să nu’şi pună amprenta, în sens negativ, evident)... Queen a însemnat ceva în muzica rock serioasă, după umila-mi părere, cam pînă la albumul The Game (şapte albume, dacă nu mă înşeală memoria ţinerii de minte, parcă, adicătelea pînă prin 1980)... Bref, pînă în clipa în care ei au renunţat, la propriu, la sintagma No  synthesizers, care apărea, aşa cum bine ştii, invariabil, pe coperta ultimă a albumelor lor. Iar ce se întîmplă acum pe albumul The Cosmos Rocks (https://www.youtube.com/watch?v=glDE43GOggc&list=PL4A61A46EB08BEC13), n-are nici o legătură cu sound-ul vechiului Queen... Dar chiar niciuna! Poate nici măcar ăi 20 % cît ai zis damatale... Sonorităţile care ni se par cunoscute (şi care apar ici şi colo) sînt vin dinspre May... De altfel, nici n-ar avea cum să lipsească... Doar „le style c’est l’homme même”, nu? Parc-aşa a zis Buffon ăla... Sound-ul Queen, după părerea mea, este creaţia lui May...Cît despre Robert Plant  (https://www.robertplant.com/) dacă tot vorbim despre vocalişti – el face parte din specia rară a geniilor… Cu tot respectul pentru domnul Chris Farlowe (https://en.wikipedia.org/wiki/Chris_Farlowe) ot Collosseum – vocalist excepţional, e drept – dar Plant, parafrazînd spusa lui Nichita Stănescu, a fost atins de pana îngerilor... Omu’ cam face ce vrea cu vocea lui, moşule... Una, Janis Joplin (https://ro.wikipedia.org/wiki/Janis_Joplin), zicea în vremurile ei de glorie că dacă nu era Plant, nici ea n-ar fi fost... Cît despre Led Zeppelin (https://lz50.ledzeppelin.com/?ref=https://www.google.com/), aici intrăm pe teritorii „minate”... Nu degeaba a zis John Lennon (http://www.johnlennon.com/) la destrămarea Beatlesilor: „Nu fiţi trişti că a murit The Beatles...S-a născut Led Zeppelin!” ... Şi avea dreptate, barosanu’!!!

*Scrisorelă întredeschisă către pretenaşu’ Dan Costineanu, un mare iubitor/comntator de muzici cu ștaif...

*

De la Mircea Dinescu cetire: „Pe vremuri, mă chema Ştefan Bănulescu şi-mi zicea: Hai, dom' Dinescu, vino, să tăcem şi noi o oră, două la un pahar de vin!”

*

Zori de zi dilematici. Dimineaţă umedă şi neguroasă. Presărată cu burniţă cenuşie. În drum spre bibliotecă, mă opresc la chioşcul de ziare. Dacă e joi, e Dilema. Şi nu oricare, ci chiar un număr aniversar. Aşadar, zic:

– Bună dimineaţa! „Dilema” a sosit?

– Da. Imediat.Tocmai acum o fac!!?? (cum anume „o face”, nu pot pentru ca să pricep; mi se sparie gândul, vorba cronicarului…)

Chioşcarul îmi întinde o revistă. Cam murdară şi boţită bine.

– Rogu-vă, nu aveţi, cumva, alta mai în fire?

– Ba da. Alegeţi. Poftiţi…

Îmi întinde prin borta din geam încă două exemplare, aflate cam în aceeaşi stare. Mă rog. Aleg, poftesc… Întreb, într-o doară:

– Doar trei exemplare primiţi?

- Doar trei, dom’le, că e o revistă cerută doar de cititori!

No comment.

Scuzaţi. Pardon. O iau şi plec.

*

O carte din hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şî legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) dar şi parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unei alte învieri. În caz contrar, cartea moare pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţii ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte şî o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative. 

Iată ce-mi răspundea la un moment dat, bunul meu prieten, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu, în clipa in care l-am întrebat, într-un ceas de taină, ce înseamnă pentru el o carte: „O să-ţi spun ce cred eu despre obiectul care se numeşte carte. Atingerea unei cărţi poate fi asemuită (exagerînd desigur) cu un soi de fetişism. E obiectul după care tînjeşti, vrei să o priveşti, să te laşi sedus de ea (nu te-ai surprins niciodată răsfoind absent filele unei cărţi, cu un fel de duioşie sau melancolie?), vrei să reiei pasaje, dintre care pe unele vrei chiar să le adnotezi. Cartea are chiar şi un amestec de parfumuri alambicate, extrem de sofisticate. Întîi şi-ntîi, mirosul de lacuri, cerneluri tipografice şi mirosul hîrtiei. Nu de puţine ori, ea împrumută parfumul lectorului care îi este stăpîn sau stăpînă (mirosul încăperii în care a stat, poate al bibliotecii, poate al sufrageriei, poate al dormitorului, al biroului sau chiar al metroului; mirosul veştmintelor, mirosul parfumului folosit de stăpîn sau de stăpînă, mirosul vinului băut sau mirosul tutunului fumat de stăpîn sau de stăpînă). O carte îţi poate evoca, astfel privind lucrurile, chiar propria iubită care te-a părăsit sau de care, dimpotrivă, abia te-ai îndrăgostit. Stăpînul e lectorul sau ea este stăpîna? Nu ştim. E un mister.” 
Şi cîtă dreptate are... 

*

După desenele animate (în special ale lui Walt Disney), în copilărie dar și acum, preferaţii mei au fost întotdeauna, Stan şi Bran. Nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”. Le urmăream extaziat la televizorul rusesc „Rubin 102” şi mă tavăleam pe jos de rîs... Mare bucurie am avut de curînd cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale lor, întregită recent cu încă vreo opt dvd-uri. Abia după ce am învăţat să citesc, am aflat io că prenumele celor doi sînt Stan şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Peste ani, cînd am ieşit în Vest, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă nimeni n-a ştiut să-mi spună. Tot aşa-i pomeniseră şi ei din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta odată Moş Crăciun – nu trebuie dezvăluite nimănui. Nu?

*

Câteodată unul câteodată doi / aripe de înger peste chip la noi // Câteodată unul alteori chiar doi / umerii rotunzi de priviri sunt goi / / Câteodată unul singuri sunt şi doi / niciodată singuri tot mereu sunt doi // Vine şi o vreme peste amândoi / când ei sunt doar unul niciodată doi // Este acea vreme pentru amândoi /când ei sunt doar unul niciodată doi //.