Jurnal de-a bușilea...

Spune Gheorghe Crăciun în TRUPUL ŞTIE MAI MULT 
(Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003, ed.Paralela 45, 2006):

„Orice activitate este sinucigaşă. (…) Mă gîndeam, fireşte, la scris, spaţiu în care mă simt bine doar atunci cînd mă abandonez în păienjenişul lui de potenţialități.” 

„Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Cînd, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cît se poate, conştiinţa.”

[Vezi acel text formidabil al lui Cioran. Cu siguranţă Crăciun citise acel text dar el simte altfel, percepe altfel truda lucrului. Probabil şi pentru că în ianuarie 1996, data la care el scria acele rînduri, moartea îi trimitea şi lui primele semne, vestindu-l că-i dă tîrcoale. Trupul lui începuse deja apriga bătălie cu moartea, cu mult înainte ca el să-şi dea prea bine seama de faptul că moartea îl vorbeşte de rău ( parafrazîndu-l pe Nino, dintr-un tulburător poem)... Cum cine ar putea iubi această pedeapsă??? Păi, în primul rînd, chiar tu, „pedepsitul” care scrie pentru a-şi omorî conştiinţa, nu? Altfel de ce-am mai scrie?].

[Scrisul ca pedeapsă? În altă ordine de idei, ar putea fi chiar un titlu frumos... Dacă trăiam în urmă cu 2000 de ani, pe vremea cînd cutuma (impusă oare de credinţă?) era să rîzi la propria-ţi moarte (ori de propria-ţi moarte?cine poate şti?...), aş fi putut scrie liniştit, în limba aceea neştiută, „Viaţa ca o pedeapsă”, că n-ar fi sărit nimeni să mă beştelească de patetismul zicerii...].

[Tocmai ce terminasem de scris rîndurile de mai sus, cînd ochii-mi citiră acest gînd al germanului Gerhart Hauptmann (Nobel pentru literatură în 1912; stranie coincidenţă, era exact anul in care, în exilul său berlinez, în iunie, murea Caragiale...):„Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti”. Frumos spus... Şi foarte în context cu filozofia tanatică a strămoşilor noştri, pentru care moartea reprezenta, cu siguranţă, actul final, eliberator, al unei existenţe zbucuimate...]

[Cît despre sinuciderea prin scris... Ce moarte plăcută!]

*

[la ce mă gîndeam io, chiar azi,aşezat pe un scaun de plastic, pe o terasă pustie, sub un soare blînd, cu un pahar gulerat de bere în faţă, fumînd? aşadar, la ce mă gîndeam io, mă întreb? la faptul că-mi place atît de mult toamna, de parcă-aş fi unul din fiii dumneaei…deşi-s născut primăvara, un anotimp stupid, care niciodată nu mi-a spus nimic… şi mă mai gîndeam io că mi-ar plăcea ca tot într-o asemenea zi de toamnă (fierie, aguridie şi blegurie şi depărturie, cum mi-a descris, odată, de mult, M., o zi precum aceasta...), cînd va fi să fie, să plec io dincolo, învșmîntat în frunze arse de brume, arămite de soarele de peste an, amirosind a fîn şi-a alte ierburi amare, necunoscute, misterioase, neştiute…

mi-am cumpărat cărţulia (jurnalul lui Pavese, Il mestiere di vivere), zic, pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu mi-a mai venit înapoi (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze)... o citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi note, o ştiam aproape pe de rost... îmi plăcea enorm individul ăsta despre care atunci ştiam extrem de puţine lucruri... printre care şi acela că sfîrşise, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mâna a treia. chestie de opţiune, îmi spuneam io atunci… mult mai tîrziu, peste ani, cînd io însumi aveam să trec printr-o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, generată îndeosebi de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem absolut deloc gestul lui... mi-am citit din nou însemnările... voiam cu ardoare să recitesc volumul însă nu era de găsit...
...în urmă cu ceva timp, l-am văzut şi l-am cumpărat... însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicicum da capo al fine. cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin… aşa cum fac, de altfel, şi cu Biblia… mi-e de ajuns aşa… nu mai pot altfel…

azi, stînd io singur la o bere, pe scaunul meu de plastic, pe terasa aia pustie, mîngîiat de razele soarelui blînd, am scos cartea din geantă şi am dschis-o din prima la pagina 116 (o avea vreo semnificaţie numărul acesta? habar n-am!)].

Zice Pavese în MESERIA DE A TRAI (jurnal, 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005) la pagina aia:

,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetățean onorabil – zic io c-ar fi sensul corect), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…”

Şi încheie implacabil:

„Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”

[îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. îndeosebi cele privind păstratul unei femei... cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... în lumea asta a noastră mustind de pragmatism... de interese de tot felul... lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. şi după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „ia să mă las şi io păstrat!”... ceea ce am şi făcut... cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat... cine nu, nu... anii au trecut, pierderile au continuat... însă cu o frecvenţă mai mică, parcă... pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze... şi m-a păstrat... n-a fost uşor... nu e uşor, pe bune... un lucru însă e cert. şi anume faptul că nici pînă in ziua de azi nu cred că am dobîndit abilitatea, însuşirea, naiba s-o ia cum s-o numi, de-a fi un „om practic”… de-a trata viaţa practică nu ca pe o abilitate ci ca pe un sumum de abilitaţi... îmi lipseşte pur şi simplu funcţia care să creeze „organul” generator de abilităţi... drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără pizmă, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege... ]

[maestrul se joacă aici... păi sigur... oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este cumva o armă cu două tăişuri? nu se dă iubitului, ăsta  o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... dincolo de tenta uşor ludică a gîndului, rămîne paradoxul, precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...]

*

„Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu ființele, ele sunt chiar ființe.” (Nichita Stanescu)

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune.Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. “