Jurnal de-a bușilea

Marcel „Max” Blecher într-o scrisoare către Geo Bogza: „Toate acestea sînt vorbe, noi într-adevăr ar trebui să comunicăm ce-avem să ne spunem cu bucăţi splendide cu carne de rasol sau cu panglici ieftine din acelea care cumpără servitoarele.” (în „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei” de Doris Mironescu, ed. Timpul, 2011) 
*

M-am întrebat întotdeauna de ce îndeosebi ţîncii au tendinţa să-şi bage-n gură tot felul de lucruri, cu o voluptate nebună. Îl priveam ceasuri în şir, extrem de nedumerit, pe fiul meu, care nu ierta nici un obiect care-i cădea în mînuţe, smotocindu-l şi molfăindu-l copios, extaziat la culme. Suzete, tetine, jucării de toate tipodimensiunile şi materialele (de la pluş şi carton, pînă la plastic, lemn şi sticlă), ajungînd, după ce învăţase binişor să meargă, să „deguste” cu o poftă insaţiabilă, vecină cu un fel de bulimie sui-generis, inclusiv pămîntul amestecat cu nisip din ghivecele de flori sau, profitînd de iuţeala lui de mînă şi nebăgarea noastră de seamă, pietricele, biluţe, frunze şi multe altele! Era exasperant, pe bune… Cînd nu avea nimic la îndemînă, îşi sugea vîrtos degetele de la mîini şi în egală măsură pe cele de la picioare, ştiută fiind extrema mobilitate a piticaniilor. Am întrebat în dreapta şi-n stînga şi am primit tot felul de explicaţii, mai mult sau mai puţin savante: că aşa „palpează” micuţii lumea înconjurătoare, că le cresc dinţii şi acest „ronţăit” e un mod eficace de a-şi potoli durerile, că „memorează” forma diferitelor obiecte prin pipăire cu limba sau cu întreaga cavitate bucală ori că sînt reminiscenţe ale plăcerii date de suptul la sîn etc. Dar şi noi, ăştia „mari”, avem astfel de apucături. Îmi vin în cap acum decît două: rosul creioanelor şi al altor obiecte de scris (noroc că le folosim tot mai rar iar tastatura computerului se roade mai greu) la cel al unghiilor, Ei bine, deunăzi am dezlegat misterul, aflînd absolut întîmplător că e vorba despre o afecţiune medicală: picacism, de la latinescul pica pica, pre româneşte spus,coţofană (o pasăre extrem de vorace care îngurgitează orice-i pică-n cioc!). Aşadar, e vorba despre o tendinţă patologică de aînghiorţăi tot felul de chestii necomestibile darşi despre o plăcere la fel de nesănătoasă, de a înfuleca alimente foarte condimentate. Oare zicerea „a-ţi băga pumnul în gură” să aibă vreo legătură cu picacismul? Dumnezeu ştie!

*

„Un artist care nu are dubii e un idivid la fel de penibil ca un seducător care se crede într-o ţară cucerită. În spatele oricărei opere se ascunde o pretenţie enormă: aceea de a-ţi expune viziunea asupra lumii. Dacă o asemenea aroganţă nu e echilibrată de agonia îndoielii, ai de-a face cu un monstru care e pentru artă ce e fanaticul pentru lege.” , spune cu îndreptăţire Amélie Nothomb în romanul său, O formă de viaţă (ed. Polirom, 2012). Aş face afişe suficient de vizibile cu acestă zicere a tinerei scriitoare belgiene pe care le-aş pune în absolut TOATE instituţiile statului spre veşnica luminare a aleşilor noştri. Actuali şi viitori. Amin!
*

Matrozul nebun, care s-a aflat timp de 10 ani în fruntea țării, înconjurat de o șleahtă de  servanţi ambuscați mintal, a gîjîit odată, la un post de televiziune obscur, cotropit de o ură viscerală – care-l va duce, cîndva, indiscutabil, la pierzanie – într-un moment de rătăcire mentală profundă, că Regele Mihai I-ul şi-a trădat poporul. Cu tot mai puţini slugoi în jurul năsăliei sale, Nebunul-pigmeu, pe ducă fiind, n-a înţeles o iotă din rolul său de pe tabla de şah a Istoriei, urînd de moarte tocmai pe acela pe care ar fi trebuit să-l respecte. Nu, nu Regele nostru hieratic a fost acela care a trădat, ci însuşi el, Nebunul-pigmeu, devenit, pe măsura trecerii timpului, un jalnic bufon al Regelui. Bufon care a încercat din răsputeri să intre în edificiul robust al Istoriei noastre, prin efracţie, pe uşa din faţă. Tentativa a eşuat, ipochimenul reuşind doar să ajungă, prin uşa din dos, exact acolo unde-i este locul: la coşul de gunoi al aceleiaşi Istorii, dimpreună cu toate efemeridele – aidoma lui – acestei naţii. 
*

Într- foarte scurtă vacanţă fiind, cu ceva timp în urmă, pașii m-au purtat întîmplător într-o librărie prizărită dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici ochii mi-au picat pe-o cărţulie (reeditată în 2010) pe care am început s-o răsfoiesc pe loc cu febrilitate. Știam multe lucruri despre Paul Zarifopol, autorul ei, pentru care am un cult, și ale cărui eseuri, strînse în două volume consistente (apărute la editura „Minerva” în 1988), mă marcaseră profund și din care aflasem, printre altele, despre existenţa opului „Din registrul ideilor gingașe” (ce titlu senzaţional!). Pe care acum îl ţineam în mîini, în librăria cu pricina. L-am cumpărat pe loc și într-o noapte l-am citit. Și din acea clipă îl recitesc neostoit, bulversat de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor 86 de ani trecuţi de la prima tipărire în volum a eseurilor: 
„În faptă așadar, tipul politic este o fiinţă care, prin calităţile sale materiale și sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpînire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Așa a fost la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste măsură complexe și greu de pătruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuși faptul învingerii, iat învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administrează, din momentul în care începe să-l rupă în bucăţi, pînă în ultima fază a digestiei (...).  

Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrăpăreaţă pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necăjitǎ.

Trepădușul electoral, reporterul ignar și neastâmpărat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung și rămân la nivelul ministrabilităţii și la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutate mărci. Tipul cu adevărat politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. Să poruncești și să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat și lingușit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni așa ca să îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori și să strivești pe cel care-ţi stă împotrivă, până la a-i lăsa numai putere ca să-și ia otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă – din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele și se realizează paradisurile creaturii politice. (...)

Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnică și teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” („Tipul politic”, 1926)

*

„Ilfov şi Petrov”. Pe net circulă de-o vreme această miştoacă „perlă” anonimă. Oare autorul ei să fie un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau mai degrabă un profesionist (anonim) al butadelor? Dumnezeu ştie... În schimb, într-o revistă culturală cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care încă i-l port) citesc o ştire (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’, comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong! Cum numele apărea astfel de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de corectură era exclusă... Aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de mediatizate au fost  amarele veşti legate de retragerea tuturor titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului dovedit) Lance Armstrong şi a morţii cosmonautului octogenar Neil Armstrong (primul om care a păşit pe Lună în 1966) mă cuprinde brusc amocul la gîndul că redactorul prestigioasei reviste a putut comite o asemenea gafă impardonabilă... „O.M.G.!” („Oh My God!”, adică, iar pre românește, „Oh,Dumnezeul meu!”) şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo”Armstrong, la citirea unei asemenea trăznăi...

*

Yehuda Elkana (1934-2012): „N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios.” (apud Andrei Pleşu, „Elhuda Elkana”, în „Dilema Veche”, nr. 450/2012)

*

(Scrisori intersectate)

Dragul și bunul meu prieten Bogdan,

O să zici că am înnebunit subit dar trebuie să-ţi spun ceva ce am pe suflet de ani de zile, cu-atât mai mult cu cât știu că tu nu ai nici cea mai mică vină. Dacă ar fi să facem o listă sumară a scriitorilor prahoveni contemporani care au o operă validă, confirmată, de exemplu, de premii literare importante (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor etc.), de cronici și recenzii favorabile semnate de nume ilustre, ai vedea că lista respectivă este destul de mică. Pe lista aceea însă, fără modestie o zic de data asta, mă aflu și eu. Ei, bine, crede-mă, deși noi toţi înaintăm în vârstă astfel încât mai toţi activiștii culturali prahoveni sunt în prag de pensie, inclusiv directorul bibliotecii Iorga, niciodată eu nu am fost inclus într-un nomenclator al scriitorilor cu care Prahova sau Ploieștiul se mândrește, niciodată nu am fost invitat la egalitate cu alţi confraţi la întâlnirile de înalt nivel, cultural vorbind. Mă simt, de aceea, profund jignit ori de câte ori sunt invitat ca simplu spectator, laolaltă cu liceenii orașului, la o întâlnire cu scriitori români, care imi sunt colegi de breaslă și unii chiar buni prieteni, câtă vreme firesc ar fi să fiu invitat ca scriitor și să figurez pe afișe, cu onorabilitate.

Te rog să transmiţi fără nici un fel de problemă această mâhnire a mea oficialilor, amfitrionilor dar și spectatorilor de azi (poţi să printezi și să citești acest mic text celor prezenţi) și, pe de altă parte, să-i îmbrăţișezi cu drag pe toţi prietenii mei scriitori, oaspeţi ai Ploieștiului, de a căror operă eu sunt cu-adevărat mândru. Repetând (dacă mai era cazul) că aceste stupide și chiar copilărești rânduri nu reprezintă nimic personal în ceea ce te privește, te îmbrătișez cu prietenia frăţească pe care mi-o știi de o viaţă,

Ioan Mihai Cochinescu

1,vineri, februarie, 20..

Dragul meu Mihai,

În primul rând te rog să scuzi întîrzierea – pardonabilă, sper – cu care-ţi răspund și modul acesta inedit în care, iată, îţi scriu dar motive independente de voinţa mea m-au împiedicat s-o fac mai degrabă. În schimb, în ziua cu pricina, în care amicii noștri scriitori au fost oaspeţii Ploieștiului, mai corect spus ai bibliotecii „Nicolae Iorga”, invitaţia de a participa la acea întîlnire cu ei ţi-am făcut-o din parte-mi, fiind motivat exclusiv de gândul la prietenia care te leagă de-o viaţă de Florin Iaru. Altfel, te rog să mă crezi că, dacă el nu și-ar fi confirmat prezenţa, nu te-aș fi invitat, știindu-ţi foarte bine poziţia vizavi de asemenea „manifestări culturale” și modul total pompieristic în care culturnicii ploieșteni le organizeazǎ și promovează. Nu te-am anunţat mai din vreme deoarce și eu aflasem cu doar cîteva ore înainte, în dimineaţa zilei în care urma să aibă loc întîlnirea. Cum, de altfel, avea să-mi mărturisească și Florin Iaru, care și el, atenţie, aflase că va veni la Ploiești tot în cursul acelei dimineţi!!! De necrezut, nu? Iată un lucru care spune totul despre modul în care sunt încropite astfel de șușanele (iartă-mi calificativul, poate prea aspru dar altă vorbă mai potrivită n-am  găsit!), în care invitaţi de marcă, precum au fost și cei de acum, sînt puși în situaţia absolut jenantă de a vorbi în faţa unor scaune goale sau, în cel mai fericit caz - așa cum s-a întîmplat acum - în prezenţa unor liceeni aduși cu japca, săracii de ei și puși să asculte niște oameni despre care nu că nu prea știau cine sînt și cu ce se ocupă, ci habar n-aveau că există pe pămînt!

Bref, am tipărit rîndurile trimise de tine (în patru exemplare!) cu gîndul să le înmînez invitaţilor și amfitrionului întîlnirii, directorul bibliotecii Iorga și după aceea să le citesc în faţa asistenţei. Dar văzînd ce atmosferă de oha este în sală, mi-am dat seama că gestul meu ar fi avut același efect cu acela al unei frecţii la un picior de lemn și, prinzînd un moment în care Florin Iaru a ieșit din sală, m-am dus după el și i-am înmînat scrisorica ta, schimbînd și cîteva cuvinte cu el. După care am plecat. Așadar, te rog să nu fii mîhnit din pricina faptului că nu ţi-am îndeplinit rugămintea, întrebîndu-mă, aidoma lui Cassius: cui bono? Sper ca Florin să fi citit rîndurile tale și să fi tras, la rîndul lui, concluziile firești.

Sînt perfect de acord cu ceea ce-mi scrii și-ţi împărtășesc mîhnirea. Din păcate, alături de tine, mai sînt și alţi scriitori ploieșteni la fel de valoroși (Florin Toma și Lucian Vasilescu sînt doar doi dintre cei care-mi vin acum în minte) care nu intră în colimatorul acestor mamuţi năpîrliţi și sastisiţi de prea îndelunga ședere în jilţurile lor directoriale, pe care tu îi numești prea blînd, „activiști culturali”. Dar, io cred că nu mor caii cînd vor câinii și ăștilalţi, parafrazînd vorba lui Nichita Stănescu, vor rămâne activiști toată viaţa iar noi scriitori toată moartea…

 Cu aceeași nesmintită iubire, al tău, dintotdeauna,

Bogdan 

28, joi, februarie, 20..