*
 |
| (foto: B.-L.S.) |
*
Continuu să visez, fiind cât se poate de lucid. O exacerbare a acuităţii senzoriale îmi dă impresia că văd, aud, miros prin toţi porii pielii, larg deschişi. Părul ei mă învăluie în timp ce privirile, surâsul şi şoaptele ei îmi luminează pe dinlăuntru întreaga fiinţă. Îi aud secundele inimii...*
Din „SHIJING”(se pronunţă aproximativ: „Şi-ţîn”), Cartea Poemelor citesc – traduse din vechea chineză şi datînd de prin secolul al XVI-lea înainte de Christos – versuri de-o frumuseţe stranie, copleşitoare. Simt, mai presus de orice, prin vălul diafan al cuvintelor, acea sublimă trăire a trăirii, curgînd irizat în blînde litanii despre viaţă ori tînguiri despre moarte, un mod de-a fi al omului etern: E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii / În roua grea-mbibată. / Cu ochi scînteietori şi faţa de lumină, / Făptură minunată, / Te-am întîlnit aici întîmplător, / Dorinţelor un vis, acum adevărată. // E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii / În roua grea-mbibată. / Cu faţa de lumină preacurată, / Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întâmplător,/ Să ne ascundem în iubirea aflată” (Întîlnirea).
*
22:57. Ziua mea de scris începe... noaptea! Azi mi-a fost un pic mai bine... E frig, chiar foarte frig, după frumoasele zile primăvăratice, călduțe şi soare blînd. Azi dimineaţă, înainte de 5:00, fulguia uşor, semn că iarna încă dă târcoale - poate cam tîrziu, totuşi – trimiţându-şi ariergarda spre a ne aminti că încă n-are de gînd să plece. Mi-a plăcut iarna aceasta, am așteptat-o ca pe un dar mult visat, cum numai în copilărie o aşteptam, cu nerăbdare şi tainică iubire. Iarna trecută nu prea m-am bucurat de zilele frumoase, întroienite, aşa cum au fost. Iarna aceasta a fost nițel mai bine, pentru că sufletul mi-a tînjit mereu după o iarnă fabuloasă...
*
Oare de cînd nu te-am mai privit dormind? Cît timp să fi trecut de-atunci? Cît? Cînd te voi putea privi din nou?
*
16:49. Viaţa curge monoton, egală cu fiece zi ce trece, nimic ieșit din comun, ca o cîmpie nesfârşită şi inertă, arsă de un soare ucigător. Trec de la o zi la alta, de cele mai multe ori fără nici o explicaţie, mi se pare absurd răsăritul, fără noimă apusul. Îmbucurător e doar faptul că primăvara dă primele semne că ar avea de gînd să vină...
*
15:58. O zi minunată, plină ochi de soare, călduţă. Se pare că, într-adevăr, primăvara s-a hotărât să-şi întoarcă faţa spre noi. După foarte multe zile mizerabile, triste, murdare, jilave. Sfadă mare prin copaci: paserile cerului au înviat şi aerul pare că vibrează de ţipetele lor pe mai multe voci. Pămîntul negru, reavăn, a irumpt prin giulgiul de zăpadă: aburi calzi, lăptoşi, se ridică de pe trupul unei ierni muribunde. Şi soarele are o altfel de strălucire: mă simt inundat şi pătruns pînă în cele mai tainice firide ale sufletului de lumina lui blîndă, ca o dezmierdare, după care întreaga-mi fiinţă tînjise atîta amar de vreme.
*
După amiaza. Bach,„Das Wohltemperierte Klavier”. Sub degetele lui Sviatoslav Riechter, pianul este viu, o fiinţă sublimă, perfectă, plăsmuită din sonorități cosmice. Cu toate acestea, preludiile şi fugile magistrului capătă dimensiuni divine, sonurile şi tonalităţile părînd a fi cu totul şi cu totul altele, cu rotunjimi şi sclipiri diamantine, aşa cum le zămisleşte Hans Pischner la clapele clavecinului care i-a aparţinut lui Bach însuşi.
*
Cele şase concerte pentru vioară şi orchestră de cameră ale lui Mozart, cu Josef Suk. Nu pot uita una din secvenţele emblematice din „Amadeus”-ul lui Forman: Mozart, închis de mai multe zile în apartamentul său, tolănit pe masa de biliard, jucându-se cu o bilă, pe care o aruncă şi o prinde în ritmul muzicii pe care o scrie. Aude muzica, scrie Salieri în memoriile sale, o aude gata orchestrată, el nefăcînd altceva decît să îndeplinească simpla formalitate de a o transcrie pe hîrtie. Fără nici o greşeală. Fără nici o ştersătură. Nici o notă nelalocul ei. Oare cine vorbea despre sfînta şi binecuvântata de Dumnezeu nebunie a geniilor?
*
După amiaza. Mă gîndeam că o singură femeie e de ajuns, uneori, pentru a suprima deşertul unui bărbat.
*
Am observat că mugurii sînt gata să se desfacă pe ramurile copacilor, în timp ce lucram în grădină (greblat, cărat frunzele moarte azi-toamnă, dat foc la vreascuri şi crengi uscate etc.). E un prilej minunat ca în timp ce munceşti să-ţi scoţi din adăpost gîndurile şi să le laşi să vagabondeze. Îmi spun ca n-ar fi deloc rău să-mi reiau însemnările – întrerupte cînd? – în caietul cu scoarţe cafenii, poate că astfel voi grăbi trecerea timpului prin ignorarea lui.
*
Cele două romane de Pirandello terminate de recitit deunăzi . Le las cîtva timp la „sedimentat”, apoi le reiau. Acum, cu note şi fişe la „Moartea şi busola”, o culegere din nuvelele lui Borges, apărută hăt, demult, în vechea colecţie „Meridiane”. Mai multe evenimente – extra şi intra muros – nu-mi dau pace să stau liniştit numai cu acest uluitor volum.
*
Marin Mincu, în „Intermezzo” (dintr-o fişă mai veche): „(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde”. Şi tot el : „Cîteodată simt cum respiră viaţa în lucruri; de exemplu, mi se întâmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă şoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori şi de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depăşirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Aţi auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer, ca şi cum o planetă trece pe lîngă altă planetă şi atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerităţii, crăpate de o rumoare viscerală? ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu