Memento

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

Mi-am furat trupul de copil,

L-am înfășat

Și l-am pus într-un coș împletit, -

Și l-am azvîrlit în fluviu

Să se ducă și să moară în Deltă.

Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar milos

Mi-a venit cu el în brațe

Tocmai acum!

***

(sursa foto: „Agenda Literară, 1985)

„[În aceste două cărți – „Epica magna” și „Operele imperfecte” mă văd - (n.m. - B.-L.S.)] ca o biserică înclinată la vale pe panta unui dîmb ce dă spre rîu. Deschizîndu-i porțile mari de lemn și mucegăite, dai înăuntru nu de o podea din dale de piatră, ci de ierburi și flori, haotic crescute, și aloe de întuneric și umezeală. Calci peste prag și aluneci la vale, în unghii. Nimerști cu mîinile în altar, dar cele două aripi de lemn ale lui zburătoare, cu canatul în mîinile mele deschise și cu lacătul în șira spinării mele, aripi inverse, izbite cu fruntea îmi fac loc și cad cu fruntea în fluviu. Aici sînt peștii piranha care se reped să mă mănînce.

Deodată mă trezesc din vis în rugăciuni și cățărîndu-mă... și agățîndu-mă de ierburile albe, viguros de albe, din inte...riorul unei biserici înclinate cu altarul spălat de-a pururi printr-un fluviu, în piciorul soldatului mărșăluind, ajung în fine pe un drum de asfalt și acolo, eh, doamne, ce căldură tropicală după atîta umezeală neagră. Țin un cub în palma dreaptă și-l azvîrl peste ocean. Și zic: du-te, dragul tatii acasă, și cazi în farfuria de ciorbă de perișoare făcută de mama pentru tata.”

„«Roșu vertical» este o carte de dragoste și cine are timp s-o înțeleagă va vedea că în ea este măcar un vers atît de cinstit, încît superficialitatea celorlalte este spontan anulată. «Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său.”

„«Epica Magna am început-o încă de mic copil, cînd se făcea că mama mă născuse. Cînd se făcea că mă alăptase și mă mă crescuse. Cînd se făcea că eu creșteam ca răul și răutatea umbrei de pe sub un ram. Se făcea că eram izgonit dar nu dintr-un pîntec, ci dintr-un mit. Se făcea că mă înecasem în tot ce aflasem. Și se mai făcea, și se mai făcea că eram cînd nu eram că era cînd nu era.”

„Numai o operă literară justifică o existență. Sînt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămîne nimic. Cărțile mai și crapă după ani și ani de zile, atunci cîn nu sînt unitare. Pentru mine, «11 elegii» este cartea mea cea mai unitară.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri, nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît aproape o pot considera altfel decît o iarbă.”* (Nichita Stănescu)

* din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu