Jurnal de-a bușilea

Ferească Dumnezeu să cădeți de la înălțimea la care credeți că sînteți!
*
Trei albume minunate: Mozart (trei divertismente), Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu David Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original). Viniluri, toate, evident...
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a „posesiunii ideale”, pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a iubirii, îndeosebi.

Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje (…)
*
Dulceața și parfumul mierii... Am întrebat odată un puști de clasa a V-a, Rareș, dacă știe cine-i Dumnezeu și dacă l-a văzut vreodată. Mirat dar foarte serios, mi-a spus că da, știe cine e, dar că de văzut, nu l-a văzut niciodată, pentru că pe Dumnezeu, din cîte știe el, nu l-a văzut nimeni. „Tu l-ai văzut pe Dumnezeu?”, m-a întrebat șăgalnic, așteptînd, cu o vădită curiozitate, să audă ce-i răspund. „Nu, nu l-am văzut”, i-am răspuns cu o geană de tristețe în glas. „Dar mi-ar plăcea să-l văd”, am adăugat. S-a luminat brusc: „Păi, vezi?” „Păi, dacă tu zici că nu l-ai văzut, atunci de unde știi că există?”, am plusat eu. „Păi, hai să-ți spun o chestie. În fiecare dimineață, mama îmi pregătește ceaiul meu preferat. De mentă, amestecat cu tei. Îi pune în el o feliuță de lămîie și, la sfîrșit, două-trei lingurițe cu miere. E minunat!... Dar, uneori, uită să pună mierea și atunci o pun eu, că altfel, îi lipsește dulceața și parfumul.” „Bine, bine, dar ce legătură are ceaiul tău cu Dumnezeu? Că io despre El te-am întrebat!” „Păi, are, că așa cum la ceai, nu știi dacă e dulce și parfumat pînă nu-l guști, așa cred io că e și cu Dumnezeu, care e la fel de dulce și parfumat, dar numai atunci cînd te gîndești la El. Eu așa îmi închipui că trebuie să fie Dumnezeu. Pricepi?” „Pricep!”, i-am răspuns uimit. „Mă bucur” – a conchis puștiul – trimițîndu-mă, scurt, la colț: „Nu-i așa că și tu pui miere în ceai?”
*
Zice Petre Ţuţea (cred că în „Între Dumnezeu și neamul meu”): „Părintele Galeriu cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”
*
„Ilsebill a mai adăugat sare.
Înainte de a procrea, am mîncat spată de berbec cu fasole şi pere – era la început de octombrie.” Gűnter Grass („Calcanul”)
*
Oricum, de mai multă vreme voiam să mă retrag din spațiul virtual. Voi păstra doar strictul necesar. Minimum minimorum. Adresele de mail, o perioadă, și blogul ăsta. Mă voi retrage, treptat, de altfel, din toată viața mea extra muros. Este o condiție sine qua non pentru reîntoarcerea la sine. M-am risipit nepermis de mult. Și am greșit grav. Am obosit. Trebuie să mă adun. Cît mai am timp... Sînt extrem de obosit... 10 ani de Facebook, în iulie, nu-s de colea... O nebunie totală...
*
Faptul că scriu pe blog sau pe Facebook sau la o carte, nu înseamnă că vreau să mă adresez, în primul rînd, altora... Vreau să-mi spun, în acest fel, în primul rînd, mie... Nu scriu pentru alții, ci pentru mine... Dacă mai citesc și alții, foarte bine... E treaba lor... Nu stau pe Facebook și nici altundeva să plac altora... Nu postez decît exclusiv ce-mi place mie... Punct.
*
Apropo de arătat cu degetulîn sus (neapărat în sus, lucru pe care nu l-am înțeles niciodată!) cînd se vorbește despre Dumnezeu... Am convingerea că moartea este chiar vecină cu starea de dinainte de a ne naște... Probabil pentru că, cel puțin pînă acum, nu cred absolut deloc în viața de apoi sau cum s-o numi ea... Nu, nu caut nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-am căutat, nu caut și nu voi căuta iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire... Pentru că dacă Dumnezeu mă iubește, așa cum mă iubește oricine altcineva, mă va iubi, cu siguranță... Nu cerșesc (și n-am cerșit niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-mi place să mi se cerșească dragostea... Iubirea dintre doi oameni e un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți... Am convingerea că Bunul procedează extrem de corect din acest punct de vedere... 

*
Biutiful (minunata peliculă a lui Iñárritu, cu excepționalul Javier Bardem, despre care am scris de curînd aici, pe blog și acum reiau) este un film de-o înaltă puritate dură (da, chiar așa, la fel cum a spus Nichita vizavi de poezia lui Traian T.), despre fragilitatea bărbaților aflați în cădere liberă (e adevărat, căderea poate fi mai planată sau mai abruptă, după caz). Pentru că și eu am fost (și, poate că încă mai sînt) un astfel de bărbat... Știu bine cum e... Stăpînit fiind de o astfel de stare, moartea nu mi se mai pare absolut deloc o părăsire încrcrîncenată a vieții, ci doar cea mai dulce (blîndă?) cu putință retragere din ea... Este aidoma unei călătorii inițiatice, a unui alt fel de pelerinaj spre lumea  din mine însumi, din care nu mă voi mai întoarce niciodată de unde am plecat... Este un drum la capătul căruia mă întîlnesc, nu temător, ci complet senin și încrezător, cu propria-mi moarte... În fond, cu mine însumi...

Secvența întîlnirii dintre Uxbal, eroul principal din Biutiful și tatăl său mort – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – este, pentru mine, una dintre cele mai tulburătoare imagini filmice pe care am avut șansa să le văd și să le trăiesc în viața mea. Care mi-a adus brutal din memorie întîlnirea mea cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie – întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare dintr-un spital infect, îmbrăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi, singuri, față în față, cum extrem de rar fusesem în timpul vieții noastre... Atunci am avut sentimentul clar că devenisem el, un alt fel de el eram eu, la hotarul dintre viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc atît de înspăimîntătoare...
*
Ea m-a întrebat, la un moment dat, despre ce scriu. Și dacă prin scrisul meu vreau să schimb ceva pe lumea asta... Cum adică despre ce scriu, m-am întrebat singur, ca prostul? Scriu despre mine, despre ce simt și despre ce trăiesc, despre ce altceva aș putea scrie? Despre viața mea în lumea asta în care exist... Evident că nu vreau să schimb nimic. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Haida-de! Ce vreau io atunci, m-a întrebat tot ea? Păi, e simplu. Vreau doar să mă descarc de amintirile și întîmplările vieții prin care am trecut. Întunecate sau luminoase... E ca în momentele în care arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să mă pot mișca (zbura?) nestingherit... Asta vreau... Scriu să mă eliberez... Să fiu cît mai liber și să mă simt cît mai bine în pielea mea... Scrisul ăsta, printre altele, îmi întreține o anumită stare de bine... 

*
„Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.” (Virginia Woolf ) Am citit asta, bulversat de frumusețea zicerii și chiar așa mi s-a părut că se întîmplă și cu fulgii care cădeau azi dintr-un cer vesel, fulgi pe care îi priveam fascinat, cu nasul lipit de sticla rece a ferestrei, așa cum numai în copilărie făceam...
*
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” (Eugen Ionescu)
*
Nu, nu sînt absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre  certitudinile mele de pe acest pămînt, de altfel) a nimic (plantă, animal sau, cu atît mai mult, om) și sînt bulversat atunci cînd ceva/cineva dispare prin moarte din viața mea. Însă mă afectează doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi sufletului meu. Alții din lumea largă, nu prea mai încap. Pentru că sufletul meu, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară aglomerată. Nu mă interesează soarta Lumii (ca macrocosmos), pentru că nici Lumea nu se oprește-n loc din pricina soartei mele (microcosmos). Poate că sînt egoist sau chiar crud, dar acesta e adevărul...