Cîntec

Dintre pietrele lungi pe care le-ating

cu mîna,

privirea ta sună cel mai îndepărtat.

Acum ți-o mărginesc treptele albe,

acum ți-o sfîrșește luna

pe care joacă așchiile soarelui cufundat

Surîsul tău, cu colțuri abia arcuite

deasupra-ntinderilor ovale de nisip,

și după mine va fi, și după oasele mele albite,

și după chipul tău, fără chip

Mai îngenunchi și scurg nisipul dintr-o palmă 

într-alta,

ca-ntr-o clepsidră răsturnată aerian,

în timp ce scara cu trepte albe, înaltă,

și-a rispit și treptele pe care le urcam.

Nichita Stănescu

(„Argotice”)