Creme, văpseluri, sulimanuri

Florăreasă
Nicolae Vermont

O scrisoare a coanei Parascheva,

florăreasa de la care cumpăra 

numai suave crizanteme galbene

O cunoscuse pe bătrîna florăreasă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. De la ea lua întotdeauna cele mai suave crizanteme galbene care pot exista pe pămînt. Numai crizanteme galbene. Iar în fiecare an, chiar de ziua ei onomastică, îi trimitea printr-un comisionar un buchet uriaş de crizanteme galbene.
De cîte ori i se întîmpla să aibă ceva mai mult timp, făcea un drum în piaţă, nu neapărat pentru a cumpăra flori, ci, mai cu seamă, pentru a sta la taifas cu ea.
Îl încînta cu adevărat acest lucru, simţind că şi pe ea o bucură prezenţa lui. Îi plăcea s-o asculte povestind cîte-n lună şi stele. Aşa şi ajunsese să-i ştie viaţa pe de rost…

Se alesese praful de femeia frumoasă care fusese odinioară. Se mai păstraseră, abia vizibile, cîteva trăsături fine ale feţei – sfîşiate şi acelea de crevasele adînci ale puzderiei de riduri ce-i brăzdau tenul oacheş în toate direcţiile, aidoma unei hărţi complicate – şi ochii enigmatici, umbriţi de gene lungi, cu priviri triste ale căror lumini de altădată încă nu se stinseseră pe deplin. Rămăsese zveltă, doar uşor adusă de spate, de parcă ar fi purtat pe umeri toată povara lungilor ani de viaţă aspră, amară. Era însă de-un optimism molipsitor, îngroşat de verva unui grai neaoş-păstos – un adevărat carnaval lingvistic – care se revărsa în valuri greu de stăvilit în povestirile-i spuse la foc automat. Fuma tot timpul, cu port-ţigaret din lemn de cireş, îngălbenit şi ars, numai „Carpaţi” fără filtru, sorbind, cînd şi cînd, dintr-o cană uriaşă de pămînt, mereu plină, ness din cel mai fin, granulat. O combinaţie ce-l ducea cu gîndul la ucigătorul cocktail Molotov însă alcătuit din cu totul alte ingrediente, mirîndu-se cum la vîrsta ei, încă nu i-a explodat inima… 

Rămăsese văduvă de pe la treizeci de ani, cu şase copii. Cleopatru, omul ei, care-o iubea ca pe ochii din cap – după ce o furase de-acasă, bătuse palma cu ta-su şi o cumpărase pe două kile de aur şi cîteva sute de mii de lei, pe vremea cînd Parascheva avea 12 sau 13 ani. Zîmbise cînd o auzise rostind prima oară ciudatul nume al țiganului. Însă coana Parascheva îl văzu mustăcind și-l lămuri imediat: cînd mă-sa era borțoasă cu el, ta-so își dorea mult o fată, după cei patru băieți născuți, căreia să-i zică Cleopatra, așa cum auzise el pe nu știu unde și-i plăcuse tare, dar țiganca a adus pe lume tot un băiat, așa că ăl bătrîn își botezase nou-născutul Cleopatru, de rîdeau și curcile cînd îi auzeau numele... Da’ ta-so a zis că mai bine să rîză lumea dă iel dăcît să să pișe-n capu’ lui!”, a conchis implacabil coana Parascheva. Omul ei, Cleopatru, ajunsese, cu trecerea anilor, un măcelar respectat și vestit în urbe dar care se prăpădise de tînăr, într-o încăierare, cu ţeasta despicată de satîrul unui coleg de breaslă…

…Erau într-o bombă de cartier căreia lumea îi spunea, nu se ştie prea bine de ce, „La pisica albă”, şeful – adică mandatarul, că faptele se petreceau pe la sfârşitul anilor ‘70 - fiind tot un ţigan, Palmoliviu, zis Rîndunel, de pipernicit ce era, însă un şaur isteţ, spilcuit şi uns cu toate alifiile. Băuseră peste măsură, toată ziua şi jumătate din noapte, pînă cînd ăla, parlagiul, mai matolit ca toţi, s-a dus la masa lui, clătinîndu-se. S-a oprit în dreptul lui, s-a aplecat şi i-a şuierat peltic în ureche, însă suficient de tare încît să-l audă tot localul, că „să-i spuie lui cîte parale ar trebui să-i puie pă masă, ca să i-o dea-n bidinea și el, o dată, Paraschevei”. Celorlalţi li se blocară muşchii zîmbirii. Se uitau îngroziţi la Cleopatru care se ridicase de pe scaun şi, cu mişcări măsurate, tacticos, fără a răspunde ceva, a scos pe nebăgate de seamă briciul de care nu se despărţea niciodată şi, cu o mişcare scurtă, l-a şundrit pe magraon, retezîndu-i trei degete de la mîna stîngă. Ghiulul greu, de aur masiv, a zornăit înfundat, rostogolindu-se cu deget cu tot, pe duşumeaua dată cu bradolină a locantei. Fără să clipească, ălălalt şi-a scos satîrul din geanta pe care o ţinea la subsuoară şi cu o mişcare fulgerătoare, i l-a înfipt în ţeasta care pîrîi infundat, ca un butuc despicat. Cleopatru se prăbuşi secerat, fără scoată un sunet, cu sîngele ţîşnindu-i din cap ca apa dintr-o ţeavă spartă. După care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, parlagiul şi-a adunat de pe jos cele trei degete – nu înainte de a scoate ghiulul pe care şi l-a pus pe alt deget –, le-a înfăşurat într-o batistă murdară, pe care apoi a îndesat-o în buzunar şi dus a fost. Liniştea din locantă erat atît de mare, încît bătăile molcome şi uşor dogite ale vechii pendule cu picior căpătaseră deodată rezonanţa unor lovituri de tun. 

În maşina salvării, în drum spre spital, Cleopatru a dat ortu’ popii.

Rămasă singură, Parascheva şi-a crescut copii – patru băieţi şi două fete – pentru ca mai pe urmă să-şi îngrijească nepoţii. Pe toţi îi iubeşte la fel de mult ca pe florile ei, tot un fel de copii şi astea dar mai aproape de suflet îi e nepoata Adalgiza, fata lui Bridinel, ăl mai mic dintre băieţi, dispărut în condiţii încă neelucidate, cu piranda lui cu tot, undeva prin Germania, loc în care nu se prea ştia ce făceau dar lesne se poate bănui. Nu-i e uşor, însă nu se vaită. Ofuri? Are şi ofuri, ca tot omul, oho, potop. Oare cine n-are?... 

Despre dom’ ziarist ştia că e şăful unei reviste pe care şi-o cumpăra săptămînal şi pe care i-o citea, din scoarţă în scoarţă, a mică, nepoata Adalgiza, seara, înainte de culcare. Iar articolele lui le ştia pe de rost şi duminica, după ce venea de la biserică, le rostea ca pe nişte poezii, chiar cu o anume intonaţie, vecinelor din mahalaua Mimiu, aflată la capătul vestitei străzi Rudului, acolo unde-şi avea casa prăpădită şi bucata de grădină. Şi ce se mai fudulea povestindu-le despre şucaru’- dom’- şăf - dă - la - zîiar, care cumpără flori de la ea şi cum în fiecare an, de Sfânta Parascheva, boieru’ îi trimite cîte un buchet de crizanteme cît toate zilele, cu un belet agăţat, pe care-i scrie o felicitare cu numele lui şi adresa de la ziar…

Într-o bună zi, curierul îi aduce, conform obiceiului, cele cîteva scrisori mai altfel, din vraful pe care-l primeau şi la care, o dată, de două ori pe lună, îi plăcea să răspundă, într-o rubrică botezată de el „Poştalionul de joi”. Printre acestea găsi şi una de la coana Parascheva. Se uită la data ştampilei de pe plic. Era venită de aproape jumătate de an. Se rătăcise printre cele mai recente. Chiar nu mai ştia nimic de bătrîna florăreasă. Muncea mult la gazetă, abia de mai apuca să-şi vadă familia.
Toate scrisorile ei, pe care le păstra în arhiva sa cu sfinţenie, ca și aceasta, erau grafiate şovăielnic de nepoata Adalgiza… 

Domnu Derector

Maică io-s o ţîgancă bătrînă io nu ştu carte da am fost mereu prema la şcoala vieţî. Pentru mini scrie nepoata mea a mică care ie în clasa IV-a Adalgiza deţ mai zîsei parcă de iea şî care io îi dectez cînd am nevoie şî mă ajută şî la socoteli şî la vîndut dă flori. Şî io am grije de iea că n-are mamă n-are tată care io crez că ia muritără pă la nemţi cînd ierea mică şî acu io o cresc. Îmi ceti a mică la articolele lu matale cu hoţii ăştia dă fură Rumânia care cum poate la mîncare haine zarzavaturi bani şî alte halea că nu mai poate bieţî ţărani să mai vînză nemica la Hale pă platou dă moare dă foame săracii. Că dacă nu vinde cum zîce iei ţîganii le dă la cap şî le ia marfa. Şî niminea na vede şî na zîce nemica şî premaru doarme în bocanci pă iel şî gaborii şî gardienii ie mână în mînă cu ţîganii. Ce vreau şî io săţ spui ie că ştu că te porţi cu blugi dăştia şî cămaşă frumoasă şî jacă pă matale aşa fusăşi la mine ultima oară da astea ale lu matale ie originale. Lasă maică că ie bune io ştu ce ie adivărat şî ce ie falş. Ce vreau io săţ spui e că jăcili şî cămăşili dă prespălaţ care să vinde pă la noi ie vopsite adecă nu ie originale. Le-a adus nenorociţi dă ciori arzăiar focu săi arză că e o şleapcă dă trântori care nu munceşte ca mini toată zîulica iarnă vară la flori care le iubesc ca pă copchii mei şî stau cu mâinili în apă şî frămînt la băligar cu pămînt şî cîte douăşpce ore pă zî dă sîmţăsc că să rupe bojoci în mine la ani mei. Aşa să şti baiatu babi. Nu ie mamă nemica adivărat în magazine toate ie vopsite şî aduse dîn Turcia şî dă la chineji căţ mai spune baba altă dată cum duce ei fete tinere la turci la futut firear ai dracu dă peşti ipotenţi ce ieste şî dă derbedei penali că bine ar fi să mai vie pacia un rumîn ca ăla dăştept să le bage ţapa la cur. 

Să fi sănătos boieru mami căţ mai scrie baba şî să te ţînă Ăl dă Sus în fire că tare bine le mai zîci matali la articole şî ţîganii care munceşte că mai ie şî dăia tare le mai place cum le spui matale cu coraj aşa pă şleau. 

Sărumîna boierule.

S-a apucat pe loc de răspuns, pregătind textul pentru numărul viitor al gazetei. L-a făcut mai săltăreţ ca de obicei, cu gîndul să-i placă babei Parascheva. Parcă o şi auzea citindu-l oacheşelor sale vecine.

Vă înţeleg indignarea şi voi face tot ce-mi stă în putinţă - cu gîndul, cu scrisul, cu vorba, cu fapta - pentru a mai atrage atenţia celor în drept asupra unor asemenea fapte. Pe bişniţari îi voi arăta lumii cu degetul şi voi da, în acest fel, ceva de lucru poliţiştilor care cam şomează şi despre care spune lumea că halesc banii statului degeaba. Cu privire la peştii despre care-mi povestiţi, am luat deja legătura cu persoane competente din cadrul „Asociaţiei Vînătorilor şi Pescarilor Profesionişti” (AVPP, organism nou creat şi care nu are nici un fel de legătură cu depăşita de vremuri noi şi economie de p(a)iaţă „Asociaţie a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi”), pentru ca în cel mai scurt timp cu putinţă să-i stîrpească, prin metodele lor specifice şi, deocamdată, secrete. Ce n-am înţeles însă prea bine e pe cine să tragă un nou Vlad Ţepeş - căci, desigur, la el v-a fost gîndul – în faimoasele-i ţepe: pe-ai noştri, pe turci pe chinezi ori pe toţi de-a valma, fără osebire. Acest aspect, cred eu, trebuie clarificat, pentru a nu crea confuzii. Cît despre turcaleţi şi ţara lor, lucrurile se complică, deoarece aşa cum se spunea şi în faimoasa reclamă (de la televiziune) făcută berii otomane „Efes Pilsner”, ei o beau numai cu prieteni vechi. Adică, printre alţii şi cu noi. Tot aşa cum spunea, nu cu mult timp în urmă şi Ceauşescu cel fără de giudecată împuşcat: „Trăiască tradiţionala pretinie româno-turcă!” Şi, ca-ntre prieteni vechi ce ne aflăm, nu ne putem pune nicicum de-a curmezişul acestei durabile amiciţii. În concluzie, nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să ne întrebăm veşnic: de ce atîta amar de vreme otomanii şi-au lăsat trase prin foc şi sabie generaţii întregi de ieniceri, spahii şi bidivii pentru a ne supune – cunoscînd pe propria lor piele faptul că românul, de regulă, devine violent cînd e călcat pe bătături! – cînd ar fi fost cu mult mai simplu să ne aplice un drastic proces de buticizare, aşa cum de altfel s-a întîmplat după decembrie ’89? Cu chinezii, problema e ca şi rezolvată: trebuie doar să-i lăsăm să se căsăpească între ei, că de valize facem noi rost cumva. Vă mulţumesc pentru încurajări şi vorbe bune.
Mai trimiteţi-ne, din cînd în cînd, cîte-o floare…

Expedie textul prin reţea la calculatoarele de la paginaţie şi, cum mai era destul timp pînă la ieşirea şpalturilor, îşi spuse că n-ar fi rău să dea o fugă pînă în piaţa din centrul marelui oraş, să-i cumpere nişte flori mamei – căreia tot avea de gînd să-i facă o vizită – şi cu această ocazie să mai stea la taclale cu coana Parascheva. Vru să cheme un taxi dar se răzgîndi şi, cu toate că era frînt de oboseală, îşi spuse că o plimbare pe jos nu i-ar strica. Fusese o zi caniculară în acest miez de septembrie, asfaltul moale şi fierbinte de sub tălpile sandalelor amintindu-i brusc de nisipul plajei de la Portiţa. Poate voi reuşi să ajung şi anul ăsta măcar vreo trei-patru zile, îşi spuse…

Zgomotul oraşului se estompă, apoi dispăru cu totul în timp ce mergea visînd cu ochii deschişi, cu nările invadate de respirația sărată al mării şi auzul îmbibat cu ţipete de pescăruşi… 

Se trezi în faţa pieţei pline de tarabe cu flori. O căută din priviri pe bătrîna florăreasă. Făcu un tur al pieţii, apoi încă unul şi încă unul. Se opri în faţa unei umbrele decolorate sub care o balaoacheşă grasă şi mustăcioasă, îşi răcorea faţa asudată cu un ziar în chip de evantai. O ştia din vedere şi pînă să zică ceva, morsa tuciurie îl interpelă abrupt:
– Nu mai e, conaşule, baba Parascheva. N-o mai căta dăgeaba. A dat colţu’ dă fro două luni, dacă nu mai bine. I s-a făcut rău dă la inimă acilea, la flori şî pînă să vie ăia cu salvarea, că să mişcă şî ăia ca ochii mortului, a mierlit-o baba! Io crez că i-a şî făcut binişor pomană dă patruj dă zile… Trecu a mică, Adalgiza, de, nepoata, mai zilili trecute, parcă, şî ne spuse. Nu mai ştu că uitai unde zîsese c-o îngropară. Parcă la Bolovani. Du-te şî mătale la ei, întreabă de alde Pandelache la beserica dîn Mimiu, la dom’ părinte, că iel ştie. Dumnezeu s-o hodinească…Şi-şi făcu la repezeală trei cruci.
– S-o odihnească, mai îngăimă şi se îndepărtă, uitînd că, de fapt, venise să cumpere flori. Simţi clar cum un fel de zăgaz i s-a năruit în suflet, lăsîndu-l golit, ca o albie de rîu secată. Îşi aprinse cu gesturi maşinale o ţigare pe care, la umbra unui tei, o termină din cîteva fumuri. Se întoarse la redacţie şi-i dădu maşina de serviciu unui băiat de la investigaţii, rugîndu-l să-i afle locul din cimitir unde se odihnea bătrîna florăreasă…

Peste cîteva zile, cu tînărul coleg alături, care-l privea nedumerit, neînţelegând nimic din tot ce se întîmplă, aprindea cîteva lumînări şi-un grăunte de tămîie pe movila de pămînt reavăn, la căpătîiul căreia se ridica o cruce simplă, proaspăt geluită, încă mirosind a răşină de brad, pe care o mînă stângace scrisese cu vopsea neagră: Pandelache Parascheva – 79 ani. Apoi aşeză uşor, pe pieptul de ţărînă curată şi caldă al mormîntului, cu teamă parcă să nu-i tulbure odihna, cîteva crizanteme galbene.
Cu gîndurile învălătucite, se îndepărtă, alungând cu dosul palmei o lacrimă ca o părere, zburătăcită pe obraz…
Somn uşor, coană Paraschevo, murmură doar pentru el, aprinzîndu-şi o ţigare şi plecînd spre nicăieri...

(Fragment din volumul

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,

aflat în pregătire)