Vasile Voiculescu*
(13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)
CLXXXIX**
Nu m-au tîrît spre tine nici stearpa desfrînare,
Nici vițiul fățarnic, ci patima senină;
Cînd fluturul își arde aripa-n lumînare,
El nu rîvnește seul, ci magica lumină.
Mă sprijin pe-amintire acum... și-apoi pe moarte.
Toți ceilalți stîlpi cu lumea deodată s-au surpat,
Iubirea putrezește pe undeva, departe
Eternitatea-i încă un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e sufletul zadarnic și cere să se culce;
Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce
Și-n umedul lui giulgiu mă-nfășură cu umbre...
Nici stea, nici cîntec: vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheața... și rece tot ca ea.
Duminică, 24 iulie 1955
CLXXXIX
No vain lust dragged me towards you
Nor double-dealing vice, but just pure passion;
Butterflies get their wings burned by candle flame
Allured not by hunger for tallow, but for magical light.
For me now the sole truth is remembrance... and death;
All other pillars together with the world have crumbled,
Love rots somewhere far away, out of sight,
Eternity is barely another clipped dream.
I pull myself together, for I am deep in sorrow,
My soul is blank and longs for rest and sleep;
Dusk filters mysteriously sweet through the clouddrifts,
Wrapping me in its humid through of shadows...
Starless and silent a dreary shroud nights sets in,
Clearer than ice... but just as chilly.
Sunday, July 24, 1955
A. Ω.***
Nimic nu mă înspăimântă, că mor sau că viez...
Ești Început a toate și tuturor Sfârșitul:
De când m-am rupt de Tine și nu mai încetez
Cumplita mea cădere ce umple infinitul
M’apropii tot de Tine ori cât mă depărtez.
V.V.
1947
Noapte de toamnă
Când lumea robotaʼși alină și huma doarme vlăguită,
De nu se mișcă fir în miriști, nici frunzăʼn ulmii de pe creste,
Își pune Noaptea straiul tainic ce par-că-i rochea strălucită
În care s-aʼmbrăcat odată Cenușăreasa din poveste:
Albastrul cer svârlit pe umeri în copci de stele se anină
Și calea laptelui încinge nemăsurata lui tărie,
Iar lunaʼn mijloc, neclintită pe brâul de argint stă plină
Ca o pafta de aur, prinsă în alba nopții betelie.
1942
* Vasile Costache Voicu primea, oficial, numele Vasile Voiculescu abia în 1950, la împlinirea vîrstei de 66 de ani. De altfel, la acest nume de familie, scriitorul adăugase, simplu, doar inițiala V., niciodată prenumele întreg, Vasile – și nici Dile, cum îi spuneau cei foarte apropiați – așa cum își iscălise întotdeauna manuscrisele și lucrările, fie ele poeme, texte în proză sau articolele pentru diferitele periodice la care colabora și care vor constitui opera cu care va rămîne, definitiv, în istoria literaturii române, după moartea sa, survenită în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la doar un an după ce fusese externat din pușcăriile gulagului comunist. Fusese condamnat la 5 ani de temniță grea (plus 5 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii), pe care avea să-i execute, între 1958 și 1962, în penitenciarele comuniste de exterminare de la Jilava și Aiud, în urma sentinței pronunțate în procesul grupului „Rugul Aprins” („Rugul Aprins al Maicii Domnului”), cunoscut și sub titulatura „Grupul de la Mănăstirea Antim” (o asociație culturală de sorginte creștin-ortodoxă, înființată de monahii Sandu Tudor și Ivan Kulîghin), ani de detenție inumană, care, bărbatului de 74 de ani, cu sănătatea grav șubrezită, aveau să-i grăbească sfîrșitul...*** A. Ω. și Noapte de toamnă, poeme inedite, aflate în manuscris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu