 |
| Picto-versuri ale lui Nino transpuse pe pietre de graficianul Ion Barbu... „N-am sculptat. N-am pictat. Am iubit. M-a uitat. M-a murit.”* *Din poemul „Doi”, în „Pentameronul”, din volumul „Aer cu diamante”, ed. Litera, București, 1982 |
„Am povestit de sute de ori, studenților mei, cele vreo douăzeci de... cum să le spun? aforisme? versuri? poante? (toți le-am zis pînă la urmă «stratanisme») pe care mi le-am mai amintit și eu din miile risipite de marele risipitor. Dar era ca și cînd eu, care spun prost bancuri, aș încerca să imit un maestru ce face din fiecare o scenetă burlescă. Studenții aflau, de pildă, că solistul vocal de la Sex Pistols fusese Sextil Pușcariu, că poetul român cel mai rasist fusese Bacovia, pentru că scrisese «Copacii albi, copacii negri», că prima mențiune a lui Nietzsche în literatura română fusese în cântecul lui Constantin Cantemir, «Nice masă, nice casă, nice dragă jupâneasă», că Eugen Barbu scrisese «Cu bastonul prin București (amintiri din școala de jandarmi)», că mușchii brațului sunt bicepsul, tricepsul și forcepsul... Odată, Nino a coborît, alb ca varul, din troleibuzul 89 la Preoteasa, unde ne țineam cenaclul. Când și-a revenit puțin din starea de rău, ne-a spus cu o expresie năucă: «Ce chestie, era să mor ca Eminescu-n 89!”... Într-o sinistră ședință de cenaclu din 1980, după ce a citit câteva poeme, Nino s-a ridicat și, cu privirea rătăcită, ne-a mărturisit că Dumnezeu însuși le scrisese cu mâna lui...”*
Mircea Cărtărescu
* Fragment din A beautiful mind, în volumul Ochiul căprui al dragostei noastre, ed. Humanitas, București, 2017, p. 133–136
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu