Raftul cărților

Cu Venedikt Erofeev (1938–1990) mi s-a întîmplat să trăiesc o dragoste la prima vedere. Care are, deja, o vechime de aproape 30 de ani, declanșată fiind pe la începutul anilor ʼ90, cînd absolut întîmplător am dat peste un interviu al său apărut în varianta franceză a unei reviste rusești. Tot de acolo am aflat și primele informații legate de bio-bibliografia scriitorului, precum și mai multe fragmente din nuvela sa, Moscova–Petuşki, pe care le-am tradus rapid și pe care, de-a lungul anilor, le-am tot publicat prin diverse locuri, inclusiv aici. 

Mult mai tîrziu aveam să intru în posesia micului volum (tradus din rusă, cu note și o postfață de Emil Iordache, apărut la editura Cartier din Chișinău, în anul 2004), de doar 160 de pagini, în care este relatată, în background, o scurtă dar fabuloasă călătorie bahică – mustind de un lirism ironico-oniric, șfichiuitor, împănat de-un haz nebun și de-o beatitudine totală – cu trenul a unui băutor metafizic, avînd în prim plan meditațiile sale, deloc furibunde și neditirambice la adresa regimului sovietic, în general, dar mai cu seamă vizînd oamenii și angajamentele lor pe drumul construirii comunismului, cum se spunea... În ultimă instanță, un drum care nu duce nicăieri, o fundătură, ca și socialismul luat copios în tărbacă de scriitor. 

***

Venedikt Erofeev a murit de mult. A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o

figură legendară. În 1970, nuvela sa (căreia nu o dată i s-a spus „poem”, și pe bună dreptate), Moscova–Petuşki, a apărut în samizdat (un nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinînd fostului lagăr comunist, cu alte cuvinte niște texte cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, care circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, bătute la mașină sau scrise de mînă), dactilografiată în doar două exemplare. În cîteva săptămîni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi al Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării.
S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după proclamarea perestroicii – îl iritau.
Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit, la un moment dat, să-l opereze. Funcţionarii de la „cadre” s-au minunat cînd, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea...
Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică…, avea să spună cu amărăciune scriitorul.
A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte.

A dispărut lăsîndu-ne extrem de puţine lucruri despre el: cîteva interviuri, o „autobiografie” şi cîteva cărţi, care-şi aşteaptă, încă, editorii.

***

„Cu toţii sîntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i rîde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plînge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am rîs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atîta în lumea asta, n-am cîştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pămînt… Şi, totuşi, de ce taci?, m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeți, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”

„Păi <Sărutul> înseamnă: orice vin roşu amestecat în proporţie de jumătate-jumătate cu orice fel de votcă. Să zicem: vin sec de struguri plus perţovka (votcă cu ardei iute – n.tr.) sau kubanskaia – ăsta-i <Întâiul sărut>. Amestecul de trăscău cu vin de Porto nr. 33 este <Sărutul dat cu sila> sau, mai simplu, <Sărutul fără iubire> sau, şi mai simplu, <Inessa Armand>."

„Şi în afară de noi doi nu mai era nimeni. Şi ea, alături, rîde de mine ca un copil plin de har. M-am gîndit: E nemaipomenită! E o femeie căreia pînă astăzi sînii i-au fost ciupiţi doar de presimţiri. E o femeie căreia, în afară de mine, nimeni nu i-a pipăit nici măcar pulsul. O, mîncărime fericită în suflet şi peste tot!” 

„N-are decît să-mi fie necredincioasă. 

Bătrînețea și fidelitatea sapă riduri pe mutră, iar eu nu vreau, de pildă, să aibă mutra plină de riduri. 

N-are decît să-mi fie necredincioasă, firește, nu chiar, n-are decît, însă, totuși, n-are decît. 

În schimb, e țesută cu totul din încîntare și arome. 

Pe ea trebuie s-o inhalezi, nu s-o pipăi și s-o plesnești peste muie. 

O dată am încercat să număr toate sinuozitățile ei tainice și nu le-am putut număra - am ajuns pînă la douăzeci și șapte și moleșeala m-a înnebunit atît de tare, încît am băut Zubrowka și am renunțat la numărătoare. 

Însă, desigur, mai frumoase îi sînt antebrațele. 

Mai ales cînd le mișcă și rîde cu încîntare și spune: Eh, Erofeev, bulangiu păcătos ce ești! O, diavoliță! Parcă poți să nu inhalezi o tipă ca asta?” 

„Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi

acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba: Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu 

ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci?, m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”

Venedikt Erofeev

(„Moscova-Petuşki”)