miercuri, 6 martie 2019

Jurnal de-a bușilea

De multe ori, în singurătate (mai cu seamă în singurătatea mea de la Iedera), simt că mă aflu foarte aproape de Bunul Dumnezeu... Atît de aproape, încît îi simt boarea caldă a respirației, precum acel parfum inefabil, plăcut mirositor, al sfintelor moaște... Îl voi aștepta pe Dumnezeu înlăuntrul cuvintelor mele...
Revin acasă tot mai greu din sihăstria mea de la Iedera, dacă tot am pomenit-o, unde mă retrag săptămînal  în „bisericuța” mea, într-un fel de xeniteia (înțeleasă ca un anonimat bine lucrător)... Zidurile ei sînt arborii pădurii, cupola, cerul senin sau înstelat, iar paserile cerului și gîzele pămîntului, dimpreună cu animăluțele și plantele de care mă îngrijesc sînt un alt fel de îngeri păzitori...
Nu, nu sînt absolut deloc obsedat de moarte, așa cum mi-a spus cineva c-aș fi, ci doar mi-s interesat profund de ea... Mi-ar plăcea să fie și ultima mea experiență, dar una conștientă, a ... vieții mele! Sînt interesat de moarte, la fel de mult cum mă interesează viața. De altfel, nici n-aș avea cum fi altcumva, atîta vreme cît însuși Mîntuitorul nostru, Hristos, a jalonat perfect momentele acestea telurice, adăugînd, prin harul său divin, un al treilea și cel mai important, Învierea. Dar aceasta este, deja, o altă poveste asupra căreia voi reveni. Eu acum doar încerc să mă dumiresc dacă moartea este vecină cu starea de dinainte de a mă naște și dacă viața, ca dar al Bunului Dumnezeu, merită sau nu să fie trăită. În rest, cum ar spune Sf. Siluan Atonitul, vorbele mele nu pot evita păcatul!
Zilele trecute am cunoscut, prin intermediul unei foarte dragi persoane, o măicuță dintr-o mănăstire din apropierea orașului... M-am dus să-i ofer cartea mea, la rugămintea acelei persoane care i-o arătase, despre fratele Ion, și încă două volume ale lui (Cafeaua cu sare și Crimele din strada cerului, ambele întocmite de prietenul Mihai V., cu ceva ani în urmă). I-am mai oferit un mărțișor și o floare... Era tîrziu, după ora șapte seara... M-a primit în chilia dumneai oferindu-mi un volum al părintelui Tadei de la Vitovnița, și pe care așternuse cîteva cuvinte de folos din parte-i... Am vorbit extrem de puțin, preferînd s-o ascult în tăcere... A doua zi mi-a scris pe telefon, printre altele întrebîndu-mă dacă aș avea bunăvoința să-i devin frate duhovnicesc... „Este o mare bucurie pe care i-o faceți rătăcitului și păcătosului care sînt...”, mi-am permis să-i răspund... Și chiar asta și este, dincolo de bucuria mea în sine: un uriaș și un nesperat privilegiu să-i fiu frate întru duh... O șansă, mai presus de orice, pe care însă nu știu în ce măsură o și merit...
Nu mult timp după moartea tragică a fratelui meu întru spirit și cuvînt Ion Stratan (Ioan, pe numele său de botez), am vrut să plec după el... Dar am avut un vis în care o voce fără chip îmi spunea să scriu cartea cu și despre el, pe care o gîndisem împreună... Carte pe care am scris-o la limita dintre viață și moarte și pe care am publicat-o la șase luni de la plecarea lui... E aproape sigur că ea m-a salvat în mare măsură dar nu mai puțin dragul meu părinte Adrian care - spre deosebire de mine, neputinciosul, care în nimicnicia mea nu l-am putut convinge pe fratele Ion că viața merită trăită - m-a convins... Și a mai fost cineva...
Și mai cred că, atunci, demult, cu aproape paisprezece ani în urmă, deși aproape-mi pierdusem nădejdea în Bunul, El a continuat să creadă-n mine, cum atît de frumos spunea părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt). Mi-e tare dor de frații mei Ion și Adrian și-s foarte singur fără de ei! Dumnezeu să-i aibă-n grijă!
Zîmbetul tău poate fi unica bucurie pe care o simte un suflet deznădăjduit...
Cred că are mare dreptate Nichita Stănescu atunci cînd spune: Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva.



Niciun comentariu:

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...