Memento

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

Mi-am furat trupul de copil,

L-am înfășat

Și l-am pus într-un coș împletit, -

Și l-am azvîrlit în fluviu

Să se ducă și să moară în Deltă.

Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar milos

Mi-a venit cu el în brațe

Tocmai acum!

***

(sursa foto: „Agenda Literară, 1985)

„[În aceste două cărți – „Epica magna” și „Operele imperfecte” mă văd - (n.m. - B.-L.S.)] ca o biserică înclinată la vale pe panta unui dîmb ce dă spre rîu. Deschizîndu-i porțile mari de lemn și mucegăite, dai înăuntru nu de o podea din dale de piatră, ci de ierburi și flori, haotic crescute, și aloe de întuneric și umezeală. Calci peste prag și aluneci la vale, în unghii. Nimerști cu mîinile în altar, dar cele două aripi de lemn ale lui zburătoare, cu canatul în mîinile mele deschise și cu lacătul în șira spinării mele, aripi inverse, izbite cu fruntea îmi fac loc și cad cu fruntea în fluviu. Aici sînt peștii piranha care se reped să mă mănînce.

Deodată mă trezesc din vis în rugăciuni și cățărîndu-mă... și agățîndu-mă de ierburile albe, viguros de albe, din inte...riorul unei biserici înclinate cu altarul spălat de-a pururi printr-un fluviu, în piciorul soldatului mărșăluind, ajung în fine pe un drum de asfalt și acolo, eh, doamne, ce căldură tropicală după atîta umezeală neagră. Țin un cub în palma dreaptă și-l azvîrl peste ocean. Și zic: du-te, dragul tatii acasă, și cazi în farfuria de ciorbă de perișoare făcută de mama pentru tata.”

„«Roșu vertical» este o carte de dragoste și cine are timp s-o înțeleagă va vedea că în ea este măcar un vers atît de cinstit, încît superficialitatea celorlalte este spontan anulată. «Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său.”

„«Epica Magna am început-o încă de mic copil, cînd se făcea că mama mă născuse. Cînd se făcea că mă alăptase și mă mă crescuse. Cînd se făcea că eu creșteam ca răul și răutatea umbrei de pe sub un ram. Se făcea că eram izgonit dar nu dintr-un pîntec, ci dintr-un mit. Se făcea că mă înecasem în tot ce aflasem. Și se mai făcea, și se mai făcea că eram cînd nu eram că era cînd nu era.”

„Numai o operă literară justifică o existență. Sînt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămîne nimic. Cărțile mai și crapă după ani și ani de zile, atunci cîn nu sînt unitare. Pentru mine, «11 elegii» este cartea mea cea mai unitară.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri, nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît aproape o pot considera altfel decît o iarbă.”* (Nichita Stănescu)

* din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu

Gata, îngerul...

Gata, îngerul este spre plecare

S-a smuls din paturile noastre

ne-a văduvit de încă o zare

ne-a văduvit de stelele albastre

Mai stai mai stai

rămîi rămîi

Noi l-am rugat cu vorba cea dintîi

dar el s-a dus s-a dus s-a dus

era un cui în palma lui Iisus

Nichita Stănescu

Alături de artistul fotograf Vasile Blendea

(sursa foto: „Agenda Literară”, 1985)

Memento

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

I.

„Nu sînt bătrîn, sînt străvechi.”

„Eu, de fapt, de foarte puține ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întîmplat să am o explozie de cuvinte în creier și atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întîmplat să stau mut și să ascult ore în șir, fără să simt nevoia să scot nici un cuvînt. (...) Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenționale, de tipul: «vă rog frumos, spuneți-mi cît e ceasul?»... «Este ora cinci și jumătate». «Vă mulțumesc din suflet».”

„[Poetul e] ca o cuneiformă tinzînd spre alfabetul grec.”

„El (poetul – n.m. B.-L.S.) arată ca propria sa mirare scrisă pentru alții. (...) Despre înfățișarea mea fizică, pot să mărturisesc în mod sincer că știu foarte puține lucruri. Îmi amintesc că, adolescent fiind, dimineața, cînd mă sculam din somn, rămîneam mirat că sînt tot eu, că locuiesc același loc și mai ales că locuiesc aceeași memorie. O dovadă e faptul că întodeauna rămîn surprins cînd mă văd în fotografii...”

„(...) Am mai zis-o și încă o dată o mai zic că: nu există poeți, ci numai poezie. Rolul maieutic i se cuvine celui pe care noi îl numim poet. Poezia este o dimensiune a tuturora. Tăierea buricului de este confundată cu buricul, vai ce oroare!”

(din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu)

(sursa foto: „Agenda Literară”, 1985)

Memento

Nichita

Astfel era

ca o spadă de sticlă,

vulnerabil adică

precum o stea.

Nici nu mai știu

A fost sau mai este.

E o poveste

pentru tîrziu.

Tîrziu de tot

Cînd ne vom duce

La loc de cruce

și taragot.

Astfel a fost

Fără de vină

Mînca lumină

În zi de post.

Nici nu s-a dus

Îmi stă pe umăr.

Nu pot să-l număr

E ca Iisus!

Mircea Micu

Nichita Stănescu, Mircea Micu și Gheorghe Tomozei

Texte cu elice

„Ni se întîmplă uneori ceea ce credem că nu li se poate întîmpla decît altora. În fiecare zi mor, mai aproape sau mai departe de noi, cunoștințe ori necunoștințe, fără însă ca aceasta să ne facă să nu mai trăim ca și cum am fi nemuritori. Ne facem prieteni ori dușmani, iubim sau urîm, muncim sau nu muncim cu același optimism, pe care l-au avut toți cei dinaintea noastră și pe care nu și-l vor pierde, sînt sigur, nici cei ce ne vor urma. Mă și mir cîteodată de unde atîta forță inconștientă de a trăi există în noi, teama de moarte fiind, la cei mai mulți, doar ocazională și trecătoare. Ocazionată de morțile altora ori de boli, trecătoare... (...)”

Iulian Neacșu

(„Singur, lîngă Eminescu”)

Haihui printre cuvinte

Muzica e mai mult decât muzică, iar compozitorii sunt mai mult decât compozitori. Pentru mine, compozitorii nu sunt doar compozitori, sunt ghizi, sunt învăţători, sunt filosofi care ne învaţă să trăim. Spiritul meu este modificat de muzică, este iluminat de muzică. E ceea ce povesteam în cartea „Viaţa mea cu Mozart“. Aveam 15 ani, am avut o depresie pe care o au mulţi adolescenţi, îmi era teamă de viaţă, de a trăi şi eram atras de moarte. Am făcut un plan să mă sinucid, atunci la 15 ani, dar am fost salvat de un profesor care m-a dus la o repetiţie la „Nunta lui Figaro“ a lui Mozart. În câteva minute m-am vindecat. Era o doamnă planturoasă care s-a urcat pe scenă şi a început să cânte aria Contesei... Şi am fost vindecat: Mozart mi-a redat dorinţa de a trăi, pentru că depresia înseamnă moartea acestei dorinţe. Mi-am spus că voi mai rămâne puţin pe pământ şi, iată că trăiesc datorită lui Mozart! Muzica face parte din viaţa mea spirituală, din credinţa mea. Muzica este capabilă să îmi dea bucurie, atunci când nu o am. Cu Chopin, Schubert, Mozart, te simţi mai puţin singur. Înţelegi că tristeţea face parte din experienţa umană, e universală, cu cât asculţi mai multă muzică, cu atât auzi frumuseţea. Puterea muzicii este aceea de a transforma tristeţea în frumuseţe şi aceasta ţine de o spiritualitate incredibilă. Devin filosof, când ascult o bucată din Chopin. 

Éric-Emmanuel Schmitt

Gîndul de azi

„Cultura înseamnă rezistența la distracție.”

Pier Paolo Pasolini

Filmoteca de dinamită

Brâncuși sau școala de a privi

Gînduri în fuior

„Mă înduioșez de orice, mă înfior ca o fetiță. Poate și din neputința de a-mi plînge singur de milă.”

Cioran

(„Caiete”, 1957-1972)

Gînd de seară

„Autoportretul meu este neputinţa. Sunt seri în care o simt atît de limpede şi curată, încît devin mîndru de mine.” 

Dan Ciachir

Psalm real (XIV)

E puritatea parcă adesea vinovată

Față de firea care în carne se arată

Fără contrarii Firea nu-și este cuget sfînt

Fără de cer nu este lumină pe pămînt

Și fără de nesațiul de-a fi mai pur, o zi

Am trece în infernul de-a supraviețui

Balanță este, care aduce Spiritul clar

Și cuget tipărirea de-ncoronat tropar

Șovăitoare este lumina lumînării

De-a pururi simbolismul e temelie zării

E firea-n sine clară și Tu îi ești cuvînt

Ca tine, nezmintite, azi lucrurile sînt

Iubire, năzuință, ucidere de Timp

E inima în care cuvintele le schimb

Nu știu ce este Timpul dar tu însemni o vale

De sus, din nemișcare, și somnul dumitale.

Din morțile de capăt prin tine m-am trezit

O clipă, viețuirea mi-ai dat-o înmiit

Ion Stratan

(„Mai mult ca moartea”, 1997)

Coperta întîia a antologiei întocmite de prietenul și graficianul Mihai Vasile,
 în anul 2015

Lumea în care trăim

LUPII DE LÎNGĂ NOI

Puține animale au fost la fel de importante in istoria omenirii precum lupii. Aceștia au fost zeificați in mitologia nordică, i-au crescut pe Romulus și Remus (fondatorii Romei) în mitologia latină iar în zilele noastre, l-au crescut pe copilul Ramu, rătăcit în pădurile Indiei, ei fiind acum mai bine de 10.000 de ani, primele animale domesticite de om.

 O haită imensă de 25 de lupi la vânătoare de bizoni la cercul polar din nordul Canadei.
În mijlocul iernii, în Parcul Naţional Buffalo temperaturile coboară pînă la minus 40 de grade.
O haită de lupi, condusă de femela alpha, înaintează prin zăpada adâncă pentru a economisi energia.

Fotografia de mai sus a fost postată pe site-ul 

Parcului Național Buffalo (Canada), 

însoțită de respectivul comentariu, de unde a fost preluată de specialiștii Parcului Național Vânători (județul Neamț) care au furnizat următoarea explicație. Impresionantă, în felul ei: 

„Un grup de lupi: cei trei în față sunt bătrâni și bolnavi, merg înnainte pentru a stabili ritmul grupului de alergători, pentru a nu rămâne în urmă. Următorii cinci sunt cei mai puternici și cei mai buni, avînd rolul de a proteja grupul din față, în eventualitatea unui atac. Cei din mijloc sînt întotdeauna protejati de orice agresiune. Cei cinci din spatele lor sunt printre cei mai puternici și cei mai buni. Aceștia au sarcina să protejeze grupul din spate, dacă există un atac. Ultimul este LIDERUL. El se asigură că nimeni nu este lăsat în urmă. Păstrează echipa unită și pe aceeași cale. El este întotdeauna gata să alerge în orice direcție pentru a proteja și servește ca bodyguard întregului grup. Doar în cazul în care cineva a vrut să știe ce înseamnă cu adevărat să fii lider. Nu este vorba de a fi în față. Înseamnă să ai grijă de echipă.” 

Memento

Sir Reginald Kenneth Dwight 

aka 

Elton John

 72!

As I look back, I realize what a crazy life I have had the extreme privilege of living. 

I have grown up in a period of extraordinary change in our world — and have had the joyful honor of rubbing shoulders and working with so many of the people at the heart of these changes.

Haihui printre sunete

Filmoteca de dinamită

The Canary Effect 

(Efectul canar)

Doi muzicieni, membri ai formației pop The Bastard Fairies din Los Angeles, Robin Davey si Yellow Thunder Woman, au realizat, în 2006, documentarul The Canary Effect - o analiză profundă a consecințelor politicii Statelor Unite asupra populatiei native americane - care a fost prezentat, în premieră, la Tribeca Film Festival iar, ulterior, la Traverse City Film Festival, găzduit de incomodul regizor Michael Moore (realizator, printre altele, al provocatoarelor și controversatelor documentare Fahrenheit 9/11 și Bowling for Columbine), câștigînd premiul „Stanley Kubrick”.

Titlul documentarului derivă dintr-o analogie, făcută de avocatul Felix S. Cohen, artizanul legislației moderne privind drepturile populatiei native americane, care a părăsit cariera sa guvernamentală  în 1947, în semn de protest, la momentul în care politica americană începuse să devieze, din nou, către limitarea drepturilor suverane tribale.

Clin d'oeil

***

Ochii care nu se văd 

Se uită unii la alții

Făr'a ști, ca printr-un văl

Coborît lin din înalții

Nouri cruzi în formă de 

Coapse pentru dragoste...
Emil Brumaru

(„Dintr-o scorbură de morcov”)

Psalm real (XIII)

Trecere - a stării, a vieții, a nopții

În noaptea de Paște balanțele sorții

marea cea trecere și luminoasă

Smulgere-a cărnii și dintr-o casă

Trecerea-asta tot ca durerea

Să fie dusă și să ne oprim

La clipele-n umbră, la cîntecu-acela

Ce ne-a făcut să murim

Trecere, trecere cuvîntul, starea, viroaga

Misterioasă trece și viața, întreaga

Uneori vrem să ne miște căruțele timpului

Spre alte zări, fructe ale-anotimpului

Uneori vreau să mai stau, să nu fug, să petrec

Clipele toate, băute în sec

Unde se duc viețile noastre rotunde

Unde se duc, dinspre unde spre unde?

Ion Stratan

(„Mai mult ca moartea”, 1997)

De la stînga: Florin Toma, Ion Stratan și Călin Angelescu (1984)

Cîntec de iarnă

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

Tu unde ești, în ce gînd?

Crengile zvelte și goale în bezne

dansează întruna...

Uite-le sînii, uite-le glezne.

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

și crengile zvelte, și goale, cu luna

lunecă negre și-aiurea, întruna, 

dansează întruna

Tu unde ești? 

În ce gînd?

frunzele negre-ți căzură

cu toatele, oarbe-n căutătură?

Ah, de n-ar mai fi adîncul schilav și urît

doar o creangă cu roadele pline,

să m-adun, să mă-ntorc și să vin iar la tine:

- „Na un măr!”... și atît.

Nichita Stănescu

Joi 1 noiembrie 1956

(„Argotice”)

Gînduri în fuior

„Îndrăgostirea generează delicatețe. Îndrăgostirea face ca totul în legătură cu cel de care ești îndrăgostit să fie scăldat în aur, să capete aură, să stră-lucească. Sporește exponențial puterea de vedere și îndeosebi cea de stră-vedere. Simțurile toate sînt la vrednică pîndă, spre cuprinderea cu inima a de-necuprinsului.(...)
Îndrăgostirea este timpul în care spunerea și tăcerea alternează potrivit. Timpul declarațiilor înfocate. Timpul tăcerilor celor mai grăitoare. Îndrăgostirea cheamă Poesia, o cheamă într-ajutor și întru împodobire. Toate curg și decurg poetic... De aceea, în orice îndrăgostire există un pic de literatură, de ficțiune, de visare, de salt în alt plan de realitate decît cel al vieții prozaice de fiecare zi.”

Costion Nicolescu

(„Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească”)

Gînd de seară

„Ai mei, mama și tata; cu greu se pot imagina două ființe mai diferite. N-am reușit să împac în mine caracterele lor ireductibile; astfel, o dublă și ireconciliabilă ereditate îmi apasă spiritul.”

Cioran

(„Caiete” 1957-1972)

Haihui printre cuvinte

„În treacăt fie zis, e ciudat cum discursul politic românesc continuă să recurgă la tipul de umor vulgar, rudimentar (intens practicat în vremuri nu prea îndepărtate în revista România Mare) în care obiecte ale deriziunii sînt aspectul fizic, vîrsta sau bolile inamicilor. Ironia, oricît de transparentă, și registrul argotic (mai ales cel încă necunoscut publicului mai larg) sînt adesea folosite ca spațiu de ipocrită retragere strategică: politicianul în cauză a negat intenția ofensatoare, trimițîndu-i pe jurnaliști să caute sensurile de dicționar ale cuvîntului chiparos.”

Rodica Zafiu

(„Chiparoși și chiparoase”)

Paraponu' zilii

„Caragiale era de părere că «noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndește prea mult, ne putem mîndri că cel puțin se discută foarte mult.» Da! Dar pe baza istoriei recente, am putea adăuga că se discută, într-adevăr, mult, numai că nu despre ce trebuie. Cu alte cuvinte, nu se mai distinge între esențial și neesențial, între știre și zvon, între cercetare sobră și bătaie de cîmpi.”

Andrei Pleșu

[„O carte despre «normalitatea» (cîtă e...) a culturii autohtone]

Psalm real (XII)

Adevărat. Înviere. Degetul razei

Pătrunde-n pervaz și fiori cercetează-i

Adevărat. Înviere. Îngerul spune - e gol

Mormîntul căruia vise-s ocol

nu se termină viața aici, nu se termină

Că înviem nu e pedeapsă, nu e vină.

Ea este auroră, e un zefir ce cată

Viața noastră ascunsă, necercetată

Și decimați de încredere, să înviem

Vieții ăsteia cuminecare dăm

Sens, tăinuire astăzi praznic avan

Suntem acuma alții decît peste an

Paștele, Paștele - A Înviat

Lumina clopotului bate în sat

Ion Stratan

(din volumul „Mai mult ca moartea”, 1997)

Memento

Buna Vestire
,,Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui – Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său şi, împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1, 30-33).

Paolo de Matteis 
 Buna Vestire

Gîndul de azi

„[...] iubiți-vă singurătatea și purtați durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tînguitoare. [...] Și dacă vorbim din nou despre singurătate, devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. Sîntem singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci de bună seamă vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.”

Rainer Maria Rilke

(„Scrisori către un tînăr poet”)

Creme, văpseluri, sulimanuri...

S-au mai așezat patru ani peste noi, Jeane, dragule (aka Mos Nelutzu G)? Trecură tiptil, „ca nouri lungi pe șesuri”, cum ar spune conașul nostru mult iubit, Mihalache Eminescu...
Deși, dacă stau și mă gîndesc io mai bine, nu timpul trece, că el nu trece deloc, ci însăși viața noastră e aceea care se risipește ca un fum...
Era 2015, tot într-un miez de martie, cînd tocmai ce dădusem vînt bun din pupa, volumului dumneatale de poezii, „Iluzii”...
Îți dăruiesc, întru remember, în cele ce urmează, două fotografii (două eternități de-o clipă, una de la acea lansare și alta mult mai veche, unde amîndoi sîntem în casa Bătrînului Urs Nino Stratan, dimpreună cu Iova) și-un poem de-al dumitale, „Rugă”, mult drag iremii mele, din volumul „Cuvintele ca banii...”
„Ia-mă, Doamne, sub aripă / Să mă ascund de-arcuş o clipă / Ia-mă, Doamne, sub sutană / Când îmi cântă Nelu Pană // Ia-mă, Doamne şi mă lasă / Să stau frigului acasă. / Ia-mă, Doamne, nu mă lua / Cât mai cântă Crăciuna,/ Căci mi-e sufletu-ndoit/ Să stau dânşii potrivit.”
Să fim sănătoși și veseli, cum s-ar spune!
Doamne ajută!

Haihui printre sunete

Alvin Lee 

The Bluest Blues

Dacă Verlaine...

Dacă Verlaine pilea absint
E că Parisul nu știa
Că într-un tîrg, lîngă tejghea
De asfodel, iubita mea
Topește-n ceaiuri trupu-i sfînt
Ca să i-l sorb cît încă sînt,
Tocindu-mi, pîn' la catifea
Aripele pe-acest pămînt...
Et patapi... et patapa...
Emil Brumaru
(„Dintr-o scorbură de morcov”)

Emil Brumaru & Mircea Nedelciu

(fotografie de Ion Cucu)

Haihui printre imagini

Michael Jackson Jr. 
(Alvin Ailey American Dance Theater)

Jurnal de-a bușilea

Ferească Dumnezeu să cădeți de la înălțimea la care credeți că sînteți!
*
Trei albume minunate: Mozart (trei divertismente), Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu David Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original). Viniluri, toate, evident...
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a „posesiunii ideale”, pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a iubirii, îndeosebi.

Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje (…)
*
Dulceața și parfumul mierii... Am întrebat odată un puști de clasa a V-a, Rareș, dacă știe cine-i Dumnezeu și dacă l-a văzut vreodată. Mirat dar foarte serios, mi-a spus că da, știe cine e, dar că de văzut, nu l-a văzut niciodată, pentru că pe Dumnezeu, din cîte știe el, nu l-a văzut nimeni. „Tu l-ai văzut pe Dumnezeu?”, m-a întrebat șăgalnic, așteptînd, cu o vădită curiozitate, să audă ce-i răspund. „Nu, nu l-am văzut”, i-am răspuns cu o geană de tristețe în glas. „Dar mi-ar plăcea să-l văd”, am adăugat. S-a luminat brusc: „Păi, vezi?” „Păi, dacă tu zici că nu l-ai văzut, atunci de unde știi că există?”, am plusat eu. „Păi, hai să-ți spun o chestie. În fiecare dimineață, mama îmi pregătește ceaiul meu preferat. De mentă, amestecat cu tei. Îi pune în el o feliuță de lămîie și, la sfîrșit, două-trei lingurițe cu miere. E minunat!... Dar, uneori, uită să pună mierea și atunci o pun eu, că altfel, îi lipsește dulceața și parfumul.” „Bine, bine, dar ce legătură are ceaiul tău cu Dumnezeu? Că io despre El te-am întrebat!” „Păi, are, că așa cum la ceai, nu știi dacă e dulce și parfumat pînă nu-l guști, așa cred io că e și cu Dumnezeu, care e la fel de dulce și parfumat, dar numai atunci cînd te gîndești la El. Eu așa îmi închipui că trebuie să fie Dumnezeu. Pricepi?” „Pricep!”, i-am răspuns uimit. „Mă bucur” – a conchis puștiul – trimițîndu-mă, scurt, la colț: „Nu-i așa că și tu pui miere în ceai?”
*
Zice Petre Ţuţea (cred că în „Între Dumnezeu și neamul meu”): „Părintele Galeriu cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”
*
„Ilsebill a mai adăugat sare.
Înainte de a procrea, am mîncat spată de berbec cu fasole şi pere – era la început de octombrie.” Gűnter Grass („Calcanul”)
*
Oricum, de mai multă vreme voiam să mă retrag din spațiul virtual. Voi păstra doar strictul necesar. Minimum minimorum. Adresele de mail, o perioadă, și blogul ăsta. Mă voi retrage, treptat, de altfel, din toată viața mea extra muros. Este o condiție sine qua non pentru reîntoarcerea la sine. M-am risipit nepermis de mult. Și am greșit grav. Am obosit. Trebuie să mă adun. Cît mai am timp... Sînt extrem de obosit... 10 ani de Facebook, în iulie, nu-s de colea... O nebunie totală...
*
Faptul că scriu pe blog sau pe Facebook sau la o carte, nu înseamnă că vreau să mă adresez, în primul rînd, altora... Vreau să-mi spun, în acest fel, în primul rînd, mie... Nu scriu pentru alții, ci pentru mine... Dacă mai citesc și alții, foarte bine... E treaba lor... Nu stau pe Facebook și nici altundeva să plac altora... Nu postez decît exclusiv ce-mi place mie... Punct.
*
Apropo de arătat cu degetulîn sus (neapărat în sus, lucru pe care nu l-am înțeles niciodată!) cînd se vorbește despre Dumnezeu... Am convingerea că moartea este chiar vecină cu starea de dinainte de a ne naște... Probabil pentru că, cel puțin pînă acum, nu cred absolut deloc în viața de apoi sau cum s-o numi ea... Nu, nu caut nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-am căutat, nu caut și nu voi căuta iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire... Pentru că dacă Dumnezeu mă iubește, așa cum mă iubește oricine altcineva, mă va iubi, cu siguranță... Nu cerșesc (și n-am cerșit niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-mi place să mi se cerșească dragostea... Iubirea dintre doi oameni e un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți... Am convingerea că Bunul procedează extrem de corect din acest punct de vedere... 

*
Biutiful (minunata peliculă a lui Iñárritu, cu excepționalul Javier Bardem, despre care am scris de curînd aici, pe blog și acum reiau) este un film de-o înaltă puritate dură (da, chiar așa, la fel cum a spus Nichita vizavi de poezia lui Traian T.), despre fragilitatea bărbaților aflați în cădere liberă (e adevărat, căderea poate fi mai planată sau mai abruptă, după caz). Pentru că și eu am fost (și, poate că încă mai sînt) un astfel de bărbat... Știu bine cum e... Stăpînit fiind de o astfel de stare, moartea nu mi se mai pare absolut deloc o părăsire încrcrîncenată a vieții, ci doar cea mai dulce (blîndă?) cu putință retragere din ea... Este aidoma unei călătorii inițiatice, a unui alt fel de pelerinaj spre lumea  din mine însumi, din care nu mă voi mai întoarce niciodată de unde am plecat... Este un drum la capătul căruia mă întîlnesc, nu temător, ci complet senin și încrezător, cu propria-mi moarte... În fond, cu mine însumi...

Secvența întîlnirii dintre Uxbal, eroul principal din Biutiful și tatăl său mort – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – este, pentru mine, una dintre cele mai tulburătoare imagini filmice pe care am avut șansa să le văd și să le trăiesc în viața mea. Care mi-a adus brutal din memorie întîlnirea mea cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie – întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare dintr-un spital infect, îmbrăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi, singuri, față în față, cum extrem de rar fusesem în timpul vieții noastre... Atunci am avut sentimentul clar că devenisem el, un alt fel de el eram eu, la hotarul dintre viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc atît de înspăimîntătoare...
*
Ea m-a întrebat, la un moment dat, despre ce scriu. Și dacă prin scrisul meu vreau să schimb ceva pe lumea asta... Cum adică despre ce scriu, m-am întrebat singur, ca prostul? Scriu despre mine, despre ce simt și despre ce trăiesc, despre ce altceva aș putea scrie? Despre viața mea în lumea asta în care exist... Evident că nu vreau să schimb nimic. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Haida-de! Ce vreau io atunci, m-a întrebat tot ea? Păi, e simplu. Vreau doar să mă descarc de amintirile și întîmplările vieții prin care am trecut. Întunecate sau luminoase... E ca în momentele în care arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să mă pot mișca (zbura?) nestingherit... Asta vreau... Scriu să mă eliberez... Să fiu cît mai liber și să mă simt cît mai bine în pielea mea... Scrisul ăsta, printre altele, îmi întreține o anumită stare de bine... 

*
„Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.” (Virginia Woolf ) Am citit asta, bulversat de frumusețea zicerii și chiar așa mi s-a părut că se întîmplă și cu fulgii care cădeau azi dintr-un cer vesel, fulgi pe care îi priveam fascinat, cu nasul lipit de sticla rece a ferestrei, așa cum numai în copilărie făceam...
*
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” (Eugen Ionescu)
*
Nu, nu sînt absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre  certitudinile mele de pe acest pămînt, de altfel) a nimic (plantă, animal sau, cu atît mai mult, om) și sînt bulversat atunci cînd ceva/cineva dispare prin moarte din viața mea. Însă mă afectează doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi sufletului meu. Alții din lumea largă, nu prea mai încap. Pentru că sufletul meu, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară aglomerată. Nu mă interesează soarta Lumii (ca macrocosmos), pentru că nici Lumea nu se oprește-n loc din pricina soartei mele (microcosmos). Poate că sînt egoist sau chiar crud, dar acesta e adevărul...

Haihui printre cuvinte

„– Ce tot scrieți acolo? 
Descriu obiecte, senzații. Oameni. Scriu în fiecare zi acum, cu speranța că le salvez de la uitare. 
– Lumea Domnului e prea mare pentru a conta pe reușită aici.
– Știți, dacă fiecare va descrie părticica lui, cît de mică, din această lume... Deși, la drept vorbind, de ce mică? Se va găsi întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare.
– De exemplu?
– De exemplu, un aviator.”

Evgheni Vodolazkin

„Aviatorul”

(Discuție în avion)

Psalm real (XI)

Nu forța violentă (aceasta s-a uitat)

Te-a luminat în lume și casei i-a fost sat

Ființei-preajmă, firii-putere de-mplinire

Cu moartea peste moarte, fără pereche Mire

Constructor întru spirit, zugrăvitor de bolți

Te conjur, moliciunea adu-o-n noi cei tonți

Adu smerirea tandră ce ție ți-a fost fire

Fă să uităm distanța și dorul de a fi

Nu ce suntem, ci alții în deveniri de-o zi

Adu ce suntem astăzi, smeriți însă cuminți

Fără de pată-n cuget, fără blestem în dinți

Cînd greu ne apasă, nu să-l uităm, dar visul

De-a fi totuși în viață să-i cucerim abisul

Deci dă-mi stăpînire mare, e ruga mea deschis

Gîndul din cel din mine ce nu s-a sinucis!

Ion Stratan

(„Mai mult ca moartea”, 1997)

„Marelui Ion Stratan, os din os Stănescian,
aceste noduri și, și semne, de noi doi destul de demne,
 și privite, Stratanite și Nichite”;
dedicație olografă a lui Nichita Stănescu
 pentru Ion Stratan,
pe pagina de gardă a volumului „Noduri și semne”

Zburătăcind...

(să păstrăm copia - Eric Clapton - și să nu uităm originalul - J. J. Cale...)