Iedera. Octombrie sfîrșit...

(...și soarele blînd ca o gutuie pufoasă...)

Fotografii de © B.-L.S.

Muzicoteca de dinamită

Jordi Savall & Hespèrion XXI

Mare Nostrum

Goange

„Butoaiele goale fac cea mai mare gălăgie.”

Sofocle

Ceas 2 în 1: de iarnă și de vară...

Altițe & bibiluri

„La toate vârstele, semne mai mult sau mai puțin vizibile ne avertizează că a venit vremea să ieșim din scenă. Noi însă amânăm, încredințați că, o dată cu venirea bătrâneții, aceste semne vor fi în fine atât de limpezi că ezitarea ar fi necuviincioasă. Ele sunt limpezi, într-adevăr, dar noi nu mai avem destulă forță ca să comitem actul decent prin excelență.”

Cioran

(din «Caiete III 1969-1972», Editura Humanitas, 2010)

Întîlnirile titanilor (o titanidă și un titan)

Julia Ormond & Brad Pitt

 „Legends of the Fall” / „Legendele toamnei”
(r.: Edward Zwick, 1994)

Poezie mută, pictura…

Manuel Orazi

(1860-1934)

«Messe noire» (1903)

Raftul cărților

„Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.”

„Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblînzim, a spus Hristofor cu ochii la lup.”

„Nu se simțea singur, pentru că nu se simțea părăsit de oameni. Pe toți cei pe care îi întîlnise cîndva îi simțea ca fiind prezenți. Unii continuau să trăiască în liniște în sufletul lui, indiferent dacă trecuseră în lumea cealaltă sau erau încă vii. Le înțelegea toate cuvintele, intonațiile și gesturile. Cuvintele lor vechi nășteau alte cuvinte, interacționau cu evenimentele ulterioare și cu cuvintele lui Laur însuși. Viața continua în toată diversitatea ei.”

„Vechiul Testament îl deschide Adam, iar Noul Testament îl deschide Hristos. Dulceața mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oțetului băut de Hristos. Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea.”

„A adormit și l-a visat pe Îngerul Păzitor care gonea ciuma de la el. Îngerul nu și-a strîns aripa nici chiar noaptea. Arseni s-a mirat de rezistența Îngerului și l-a întrebat cum de nu obosește.
Îngerii nu obosesc, a răspuns Îngerul, fiindcă ei nu își economisesc puterile. Dacă n-ai să te gîndești că puterile tale sunt limitate, n-ai să obosești nici tu. Să știi, Arseni, că pe apă poate merge numai cel care nu se teme că se îneacă.” *

* Fragmente din volumul Laur, Humanitas, 2014

N.B. Volumul rusului Evgheni Vodolazkin, dincolo de frumusețea nepereche a scriiturii, extrem de rafinată în simplitatea ei, tulburătoare chiar, însă deopotrivă de profundă, m-a cîștigat dintru început, ba chiar mi-a produs o revelație sui-generis.
Deși a fost asemuit cu romanul „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco și chiar cu capodopera tarkovskiană „Andrei Rubliov”, nu atît prin plasarea evenimentelor în secolul al XV-lea (al Rusiei pravoslavnice și nu numai) și nici prin complexitatea personajului central (a cărui paradoxală metamorfoză vraci-nebun-sfânt-pelerin-călugăr poate nedumeri), acest „roman neistoric” se așează fără nici un efort, deasupra acestora, și prin ideea sa esențială: aceea a existenței veșniciei și nu a timpului.
O carte încîntătoare, la care mă reîntorc, de fiecare dată, cu o nesmintită bucurie.

Planeta giganților

Desert Rose

Sting feat. Kamal Musallam & Rashmi Bhatt

(Live in Dubai)

Întîlnirile titanilor

James Wood & Robert de Niro

Cadru din pelicula „Once Upon a Time in America”, regia Sergio Leone, 1984

Raftul cărților

Pușca de vînătoare

„Credeam pînă acum că iubirea e ca soarele, luminoasă şi strălucitoare, pentru totdeauna bincuvîntată şi

preamărită de Dumnezeu şi de oameni. Am crezut că iubirea creşte încet, ca o apă limpede curgătoare, ca un rîu minunat sub soare, ale cărui maluri sînt pline de iarbă, de pomi şi de flori. Aşa am crezut că e iubirea. Cum aş fi putut să-mi închipui o dragoste, care să nu fie luminată de soare? O dragoste curgînd de undeva, încotrova, adînc în pămînt, ca un curent subteran?”* 

Yasushi Inoue

Pușca de vînătoare, 

Editura Pentru Literatură Universală, București, 1969

N.B. Nu faptul că solitudinea (văzută și percepută ca o trăsătură definitorie a omului) asociată, de cele mai multe ori, cu o tristețe fără leac este, aproape fără excepție, trăsătura definitorie a eroului central al prozelor remarcabile ale acestui uriaș scriitor, m-a marcat după ce am lecturat, cu ceva ani în urmă, acest splendid volum de mici dimensiuni, ci, îndeosebi, profunda meditație asupra propriului destin, care-l conduce (sau nu) pe eroul masculin al povestirii, întru descifrarea (sau nu) tainelor disimulate în aceleași întîmplări de viață, așa cum sînt ele narate în trei scrisori ce-i sînt adresate de trei expeditoare...

Muzicoteca de dinamită

Tony «The Swamp» Joe White

(1943-2018)

«I’ve always thought of myself as a blues musician, bottom line, because the blues is real, and I like to keep everything I do as real as it gets. So, I thought it was time to make a blues record that sounds the way I always loved the music.»

TJW

Polk Salad Annie

Întîlnirile titanilor (o titanidă și-un titan)

Diane Keaton & Morgan Freeman

Poemoteca

Memento mori

Va fi-ntr-o noapte, poate-o zi,

Când vei muri, când voi muri...

Dar ce contează, noapte, zi,

De vei muri, de voi muri!...

Căci mult mai important e timpul,

Pămîntul, cerul sau Olimpul,

E datu-acesta, ca-ntr-o zi,

Nu voi mai fi, nu vei mai fi...

Cândva...

Cândva am să înalț un zmeu,

Scrisoare către Dumnezeu,

Să-i scriu că uneori sunt trist,

Dar cred în El și cred în Crist,

Să-i scriu că sunt printre cei vii,

Să-i scriu că fericit voi fi,

Că nu-s deștept dar nici prea prost,

Să-i scriu că sănătos am fost,

C-a fost ușor, a fost și greu,

Să-i scriu că-i mulțumesc mereu,

Și dacă vrea acum să vin,

Nu-s pregătit, mai stau puțin.

 Horațiu & Nichita

Moartea

Obosită-n bălării,

Ofta Moartea:

– Cʼest la vie!...

***

Sunt chiriașul propriului trecut,

Acolo unde doru-i absolut,

Sunt chiriașul anilor ce-ncep să doară,

Stăpânul lui Acum și-Odinioară

Horațiu Mălăele

Raftul revistelor

„Toată lumea se plînge că talentele și inteligențele românești părăsesc țara. E o temă națională, sentimentală, electorală. O temă care provoacă suferință cronică. Ca tot ce mișcă în ziua de azi, fenomenul a căpătat și un nume englezesc: «brain drain». Spui «brain drain» și produci, simultan, lacrimi și panică.
În ce mă privește, nu sînt foarte impresionat de acest tapaj. Mai întîi că e normal să pleci, cînd țara nu te percepe și nu te motivează în nici un fel. Apoi, odată plecat, identitatea ta te urmează. Dacă ai success, succesul se răsfrînge, inevitabil, și asupra locului de baștină: e (și) un succes românesc. Nu poți fi decît fericit că Brâncuși, Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E.M. Cioran sau George Palade au plecat. Legați de glie, n-ar fi avut nici o șansă.
Pe de altă parte, nu se poate dovedi statistic că toți cei care pleacă sînt geniali, «creiere pure», sau că toți cei care rămîn sînt proști. Una peste alta, e multă retorică vidă în lamentația generală privitoare la exilul valorilor.”

Andrei Pleșu

(«Soluția Mariana Nicolesco», Dilema Veche, nr. 967, 2022)

N.B. Este un text mai vechi al dlui Pleșu (din 2007), republicat în cel mai recent număr al revistei, motivul fiind tocmai valabilitatea lui nealterată, în ciuda trecerii celor 15 ani de cînd a fost scris. Textul integral poate fi citit la adresa: https://dilemaveche.ro/.../solutia-mariana-nicolesco...

MEMENTO

Regele Mihai I

(25 octombrie 1921, Sinaia, Prahova, România – 5 decembrie 2017, Aubonne, cantonul Vaud, Elveția)

„Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile.”

„ Nu văd România de astăzi ca pe o moşternire de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri.”

„Coroana Regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei. Coroana este o reprezentare a statului în continuitatea lui istorică.”

Regele Mihai I

Res publica înseamnă treburile publice. Așa-zisele forme de guvernămînt republicane, prin care a trecut și trece România (după acel nenorocit eveniment întîmplat la 30 decembrie 1947), s-au ocupat și continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbeliște treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit și continuă s-o facă (...)

Alexandru Paleologu

N.B. Inși cu creierele odihnite, zamparagii de mîna a doua, tot bolborosesc agramat, cum că republica – în ceea ce ne privește, clocită în laboratoarele Kremlinului, apoi importată și «implementată» cu otuzbirul, împotriva firii, de activiști-avortoni, ale căror fantome bîntuie și astăzi, fără absolut nici o noimă și cu pierderi greu cuantificabile pentru țară – a reprezentat/reprezintă o „formă guvernamentală rațională”.
Atît de „rațională”, încît se vede și astăzi, cu ochiul liber, cam ce fel de „valori” generează ea: ambiții idioate și deșarte, parvenitism exacerbat devenit politică de stat, cumetrii, fripturism și pungășii la drumul mare, precum și o gamă atît de vastă, variată și „originală” de șarlatanii, încît tu, biet om zdravăn la cap, te miri, justificat, cum de nu li se pun cîrcei la mușchii gîndirii și cum de nu li se scrîntesc circumvoluțiunile de la atîta efort!
Astăzi ar fi trebuit să fie o sărbătoare națională a țării care ar fi trebuit să fie!

Eveniment

Joi după-amiază, la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești, la ora 17.00, va avea loc lansarea celui mai recent volum de poeme, «Gînduri fluide», purtînd semnătura distinsei doamne Liana Dupont.

Cu străbunici, bunici și părinți ploieșteni, deci coborîtoare (cel puțin pe linie maternă) dintr-o veche familie de sorginte locală, Liana Dupont s-a născut în acest loc în urmă cu 63 de ani, unde, de altfel, avea să-și înceapă și încheie studiile gimnaziale și liceale ( pe acestea din urmă la actualul Colegiu Național «Mihai Viteazul», unde am fost colegi, eu fiind cu un an mai mare), și unde își va petrece cei mai frumoși ani ai tinereții.

O perioadă, își va desfășura activitatea în cadrul laboratorului de restaurare al Complexului Muzeal Prahova, în paralel, continuîndu-și studiile la București, în domeniul restaurării ceramicii, porțelanului și sticlei, devenind specialist-expert în restaurare. Se va desăvîrși profesional în același domeniu, în urma unor stagii de pregătire efectuate în Italia.

Primii pași în lumea artelor plastice i-au fost atent călăuziți de străbunicul său, reputatul pictor Rudolf Schweitzer-Cumpăna (1886–1975), a cărui elevă, de altfel, a și fost. O perioadă importantă pe drumul împlinirii sale artistice, de altfel, pe care ea însăși o va evoca, mai tîrziu, în rînduri pline de sensibilitate și nostalgie („Frânturi de viață”), în volumul monografic «Pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna», o lucrare apărută în anul 2014.

Debutul său publicistic în poezie se va întîmpla în anul 1995, în revista literară «Ramuri», cu un grupaj de haiku-uri, vegheată fiind pe atunci de soțul său, regretatul poet Ion Stratan, care în aceeași revistă îi va dedica poemul „Liană”: „Tu iubito de departe vină / Și rămână lângă mine, da, rămână / Dragostea aproape de departe / Tu ce-mi ești chiar cele șapte arte.”

În anul 2005 va apărea volumul colectiv „Stihuri peste generații”, în care Liana va fi prezentă cu un grupaj de versuri alături de cîteva membre ale familiei sale (provenind din trei generații), printre care și mama sa, doamna Zoe Gabriela Apostolache.

În anul 2020 îi va apărea primul volum de poeme, „Cuvintele pictate”, o rafinată apariție editorială, a cărei prezentare artistică îi aparține autoarei, cele cîteva cuvinte de prezentare fiind scrise de poetul Ioan Vieru.

Cel mai recent volum, pe care joi vi-l supun atenției, „Gânduri fluide”, este apărut anul acesta la editura bucureșteană Everest, coperta, macheta și prezentarea artistică fiind semnate de Andrei Teodorescu, prefața aparținîndu-i poetului și publicistului Florin Dochia. Evenimentul va fi complinit de o mică expoziție cu lucrări ale Lianei Dupont și cu proiecția unui film documentar realizat de regizorul Cătălin Apostol, Inima mea ca o Grecie, dedicat vieții și operei poetului Ion Stratan.

Invitația de a ne fi oaspeți, vine de la sine...

Fototeca de dinamită

Pillars of Creation

(sursa foto: https://webbtelescope.org/ NASA)

Cele trei coloane ale structurii - de unde și denumirea de „Stâlpii Creației” - sînt formate din gaze și praf interstelar iar cu ajutorul instrumentelor din spectrul apropiat de infraroșu ale telescopului «James Webb» apar transparente.

Noua imagine a „Stâlpilor Creației” realizată de «James Webb» îi va ajuta pe oamenii de știință să revizuiască modelele de formare a stelelor prin identificarea mult mai precisă a unui număr mare de stele abia născute și a cantităților de gaze și praf din regiune.

Fotografia a fost realizată pe 19 octombrie a.c.

Planeta giganților

Michael Brecker

McCoy Tyner Trio 

feat. Michael Brecker (tenor sax)

Malta Jazz Festival

(1996)

Vise & amintiri

Dragomirna.

Bisericuța (cum ar fi numit-o C. Noica) veche a mănăstirii este sfîntul lăcaș îndumnezeit din lăuntrul inimii mele. 

Numai acolo transcendentul îmi pare a fi cu mult mai aproape...

Altițe & bibiluri

Există două categorii de oameni.
Unii care gîndesc ce spun și spun întotdeauna ce gîndesc.
Ceilalți au prieteni.

Întîlnirile titanilor

Keith Jarrett 

(n.1945) 

& 

Chic Corea 

(1941-2021)

W.A. Mozart 

Concertul pentru două piane 

(KV 365)

Poemoteca

 

Trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele acestea lasă urme...
(M. I.)

fața de masă*

viața ca o față de masă – iată, stăm

și dacă ne ridicăm ochii am putea crede

că vedem prin pâcla decolorată care încet se strecoară

de afară, părul ei – și după ce am privit

multă vreme vremea încremenită rotund

în cercul din față, părul ei ni se pare

deopotrivă de luminos, ce frumos, –

să stai la o masă – de lucru – și să știi

că poți uneori să ridici privirile, și ai să vezi

luminiscența căpătând chipul ființei, care o clipă

abia, îți va fi stând în față. dar fața de masă

de pe care atât de rar, indiferent, îți ridici ochii,

ea este planul, viața – (planul, adică masa

hărților, unde ți-au însemnat drumul). și drumul tău

către focul acesta cu fum îndelung, de care ți-era frică,

își șerpuiește împlinirea – și pe fața de masă

cearcăne, urme de sare, lumina decolorată

și foșnetul acesta imens al liniștii așezându-ți-se

pe ochi, peste urechi.

Mircea Ivănescu

(1931–2011)

* din volumul «Poeme nouă», editura Cartea Românească, 1983

Vise & amintiri

Cambridge, Massachusetts.

(octombrie, 2021)

Lumea în care trăim

Am comandat, on-line, un produs.
Răspunsul pe care l-am primit după cîteva zile din partea firmei respective, e edificator. Culmea a fost că nu m-a surprins deloc!
Iată-l:
„Din păcate pentru dv, noi ne-am săturat și am emigrat.
Produsele noastre nu mai sunt disponibile pentru România.”

Goange

Ştiu că în rai e cel mai mișto, dar în iad o să-i am lîngă mine pe cei mai mulţi dintre prietenii mei!

Dacă avem în mașină cruciulițe, iconițe, un flaconaș cu mir, o sticluță cu agheasmă, lumînări și ceva tămîie, mai avem nevoie de cauciucuri de iarnă?

(întreb pentru un amic)

Vise & amintiri

Colibașii Iederii. 

O gură de rai într-o

zi mierie de octombrie...

Alături de Camelia & Gabi

(2018)

Raftul cărților

A.B. Un miliardar v-ar cere să nu pictați timp de un an. Cît ar trebui să vă dea ca să acceptați acest tîrg?

S. D. O, nu foarte mult! Cîteva milioane...

A. B. Milioane de ce?

S. D. De dolari americani, evident. Să fim practici. Trei milioane de dolari pe an, și nu mai pun mîna pe un penel.

Paleta lui Salvador Dali fotografiată de © Matthias Schaller

A.B. Îmi amintesc de gîndul pe care mi l-ați împărtășit prin anii cincizeci; îmi spuneați: Încă din copilărie, am hotărît să trec prin viață fiind puțin multimilionar.

S.D. Da, e o lecție pe care am învățat-o foarte devreme. Am aflat că Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, și-a sfîrșit viața în temniță. Tot pe băncile școlii am învățat că, la întoarcerea sa în Spania, Cristofor Columb, care totuși ne dăruise un continent întreg, a fost aruncat în temniță pentru datorii. Prin urmare, în fața amarei amintiri a celor două ilustre experiențe, am decis să-mi iau precauții indispensabile cît mai curînd posibil: ca să devin celebru, trebuia să fac un stagiu în pușcărie; iar ca să scap de acolo, trebuia să adun cîteva milioane. Aceste două lucruri fiind realizate, viața devenea posibilă.

Alain Bosquet  

(Convorbiri cu Dali, Humanitas, 2001)

Întîlnirile titanilor

Robert Redford & Gabriel García Márquez

Nu este adevărat că oamenii încetează să urmărească visele
pentru că îmbătrînesc, îmbătrînesc pentru că nu mai urmăresc visele.
Gabriel García Márquez

Lumea în care trăim

SALAM ŞI PÎINE...

Într-o seară, dincolo de ora 20, îmi descărcam coșul de cumpărături în portbagajul mașinii aflată undeva în parcarea unui supermagazin dintr-un cartier mărginaș...
Un puşti de vreo 10–11 ani, curățel și neagresiv, mă roagă, extrem de politicos, să-i dau lui coşul, după ce-l termin de descărcat. Îl interesau cei 50 de bănuţi. Îl întreb, într-o doară, ce face cu ei. Foarte sigur pe el, îmi răspunde că, în acea zi, la şcoală, fusese consiliu profesoral şi a scăpat mai devreme de la ore, astfel putînd veni aici, în parcare, să mai cîştige un ban. „Mîine am şase ore şi vreau să-mi cumpăr mîncare! Puțin salam și niște pîine...”, mai adaugă, extrem de serios şi la fel de sigur pe el. Aceste cuvinte ale lui mi-au mărit brusc

gramajul atenției.
L-am mai întrebat la ce şcoală învaţă. „La generală 17, din «Dorobanţu’»”, a conchis fără nici un echivoc. Întîmplător, ştiam şcoala respectivă, aflată, undeva, într-o sărăcăcioasă mahala ploieşteană. „Măi, să nu mă minţi!”, i-am mai spus, sobru, în timp ce i-am întins ceva bani şi coşul golit. Puțin surprins de gestul meu, i-a luat cu demnitate, mi-a mulţumit frumos apoi a spuns, ca pentru el, îndreptîndu-se spre intrarea magazinului: Păi, domnule, cînd îţi ghiorăie burta de foame, îți mai arde să minți?

(foto: © B.-L.S.)

Raftul cărților

„M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflam. 

Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzația neclară că o simțisem sculându-se în beznă și că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi adusesem la întâmplare iubitele de-o noapte, mai curând luîndu-mă după preț decât după farmecele lor, și făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori, și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem buni. 

În noaptea aceea am descoperit plăcerea incredibilă de a contempla trupul unei femei adormite, fără îmboldirea dorinței sau opreliștile pudorii.”

Gabriel Garcia Marquez

(Povestea târfelor mele triste, Rao, 2004)

Întîlnirile titanilor

Willie Nelson & Waylon Jennings & 

Kris Kristofferson & Johnny Cash

The Highwaymen

Highwayman

Haihui printre sunete

 When A Blind Man Cries

Deep Purple

(Richard Stephen „Richie” Sambora)

Raftul cu cărți

AER CU DIAMANTE*

„Pentru mine, sentimentul morţii este o definiţie subiectivă. 

Este o delimitare. 

Este modul în care eu mă aşez, ca fiinţă gînditoare, 

în cercul lucrurilor finite şi al timpului infinit.”**

Ion Stratan

Pentameronul***

Argument

De-aș apărea să vă cînt din liră-degeaba!

Coroana de urzici pe creștet mărește geniul și graba

Inflația scade geniul și grația.

Sînt un muncitor. Muncesc cu

Spiritul. Vă scriu aceste rînduri rugîndu-vă

Să-l promovați pe elevul Popescu.

Sîntem înconjurați. Cu prietenie, dragoste, căldură

Și cu sentimente de altă natură.,

Sîntem înconjurați. Cu oameni, noi, moleculele de aer

Cu carne, noi oamenii și noi cîntecele cu vaer.

Cu acreală, noi, semințele de lămîie, cu coapse,

Noi, sexurile și noi morții, cu tămîie.

S-a tras cortina de piatră, cortina de bronz

Și cortina de fier. Aplaudă un spectator prizonier.

Filatura, turnătoria mare e-n toi, pentru-ale

Conștiinței nevoi. Nu vreau să mă-ntorc la natură

Nu vreau. Vreau să fiu înțeles cu scîrbă și ură

Vreau să-nțelegi veverița, isteața, care învîrte

Pămîntul cu greața. Cîndva nu era scris nimic.

A naște oameni și a scrie-i un tic. Nervos și obtuz.

Carne de pușcă în tanc sub obuz.

La început a fost cuvîntul Cuvînt. Ce numea el

Dezgroapă arheologii de vînt. Se scria și era.

Fără mîna mea cu furuncule care căsca.

Am iubit mult tot mai aproapele pînă-am ajuns

Să mă iubesc doar pe mine. Și iată-mă uns.

Ion Stratan

(1.X.1955–19.X.2005)

„Acum treizeci de ani, stând noi, poeţi tineri şi furioşi, şi judecând realitatea potrivnică, obidiţi de piedicile puse prin edituri nouă, corifeilor ei, ce ne dă-n gând ideea? Să scoatem o carte-n regie proprie! O antologie din tot ce e mai bun, mai adevărat, mai modern în cultura română. Aţi prins şpilul? Noi eram ăia! Care «noi»? Păi, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu şi subsemnatul. Eram, care să mă-nţelegeţi, floarea lirică românească. E drept, ar fi trebuit să fie cooptaţi printre înainte-mergători, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Dar, când Traian şi Mircea i-au făcut o vizită de tatonare lui Matei, nu l-au găsit acasă (…). L-au aşteptat o oră, două, trei, s-au plictisit şi aşa a ieşit Vişniec din poveste. L-au ales pe Nino Stratan (…) După aia, ne-am gândit că ne trebuie o copertă, ilustraţii şi o editură. Cu editura era simplu. (…) Mai rămâneau coperta şi ilustraţiile. Aşa am făcut cunoştinţă cu Tudor(ică) Jebeleanu. Tudor a fost cu ideile. El a inventat cimitirul de locomotive, din Giuleşti, unde ne-am căţărat pe biele-manivele pentru posteritate. El a compus paginile de gardă. El a şters şi a redesenat, pentru fiecare dintre noi, exasperat de pretenţiile unor filologi… Şi împreună cu el am pozat nişte litere de plumb, sustrase cu greu de la tipografie, pe care le-am potrivit pe o coală de carton ciocan şi le-am pozat ore de-a rândul. Titlul era gata: «Aer cu diamante».“

Florin Iaru

(„Academia Caţavencu”, octombrie 2010)

„Nimeni, într-adevăr, nu mi s-a părut vreodată mai inteligent decît Nino. Diabolic de
inteligent, maladiv de inteligent, poate, junele poet din Facultatea de Litere de la sfârșitul anilor ʼ70 îi fascina, în orice caz, pe toți. A fost unul dintre primii colegi pe care i-am remarcat: înalt, voinic și suplu, purtînd plete și mustață de haiduc, cu un cojocel mereu strîns peste pulover, cu ceva neliniștitor în ochi, Nino avea un aer de lider, de șef de generație. Multă vreme l-am crezut chiar liderul poeților din «Cenaclul de Luni» al lui Manolescu (unde încă nu mă duceam). De aceea mă intimida și, nefiind nici unul prea sociabil, au loc între noi suficiente malentendu-uri până când poezia ne-a împăcat și ne-a adus de aceeași partea baricadei.

Așa se face că ne-am pozat pe o bătrână locomotivă cu aburi într-o neuitată zi de august din 1981, el, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și cu mine, cei care-am rămas pînă azi (...) membrii unei restrînse fraternități întru poezie.

În spatele lentilei fotografice se afla „al cincilea Beatles”, Tudor Jebeleanu. Și așa am apărut pe coperta a patra a unei cărți care e azi legendă pură, «Aer cu diamante». Nino avea acolo un grupaj strălucit.”

Mircea Cărtărescu

(„A beautiful mind” din volumul «Ochiul căprui al dragostei noastre», Humanitas, 2012)

Volumul „Aer cu diamante” a fost supranumit de mediile literare, imediat după apariția lui tacită (petrecută în anul 1982, la editura bucureșteană „Litera”, cunoscută în epocă îndeosebi pentru publicarea de cărți în regia autorilor - care nu se bucurau de o prea mare simpatie din partea regimului - și care ieșeau în tiraje cvasi-confidențiale, față de ce se întîmpla la editurile așa zis oficiale, în funcție de suma de care dispunea solicitantul), „manifestul optzecismului poetic românesc” și asta, în primul rînd, pentru prospețimea, noutatea și aplombul viziunii poetice pe care-o propuneau cei patru protagoniști (y compris mesajele anti-sistem și nu numai, prefirate cu inteligență și subtilitate de autori în versurile lor, îndeosebi de Ion Stratan în creațiile sale), pe de o parte, dar și pentru aspectul grafic total nonconformist pentru acele vremuri (plecînd de la coperți și terminînd cu desenele dinlăuntru, foarte în ton cu carnea versurilor) imaginat de plasticianul Tudor Jebeleanu.

Un volum cuprinzînd poeme de referință, antologic chiar, din toate punctele de vedere, devenit, odată cu trecerea anilor, o carte cult a poeziei românești (reeditată acum 10 ani de editura Humanitas), în general și a celei contemporane în special. Un volum rămas la fel de actual și de tînăr, în ciuda celor aproape 40 de ani trecuți de la ieșirea lui în lumea literaturii românești, care nu numai că a impus în rîndurile iubitorilor de poezie adevărată (și nu numai) o nouă generație poetică, extrem de puternică și de valoroasă (care a trecut cu brio proba inexorabilă a scurgerii timpului), ci și pentru că, ne place sau nu, a produs adevărate mutații în poezia românească...

Alte amănunte despre volum, autorii lui și contextul în care a apărut, aici: https://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.com/2012/10/hai-hui-printre-cuvinte-8-despre-aer-cu.html?fbclid=IwAR1dL-du9L3DKIRmAKa40LZj5eXBGLZAaEsRumZKpzw9ZsAuvg_ua2IrPhk

Bogdan-Lucian Stoicescu

* editura „Litera, București, 1982

** din volumul „Convorbiri la lumina gîndului. Despre iubire, prietenie și alte închipuiri” de Bogdan-Lucian Stoicescu, Editura „Mythos”, Ploiești, 2006

*** fragment

Memento

EUGEN SIMION

Critic, istoric literar, publicist, memorialist şi eseist, Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933, în comuna Chiojdeanca, judeţul Prahova și a încetat din viață în 18 octombrie 2022, în București. 

A urmat cursurile Liceului Petru şi Pavel (actualmente Colegiul Național «I. L. Caragiale») din Ploieşti, unde a fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu * A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957), unde i-a avut ca profesori, printre alții, pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan și Alexandru Graur * Între 1962–1968 a fost redactor la „Gazeta literară” * În 1969, a devenit doctor în filologie cu lucrarea Eugen Lovinescu, scepticul mîntuit  (coordonator ştiinţific Şerban Cioculescu) * Între 1967 și 1990 a fost cadru didactic universitar la catedra de Istoria literaturii române a Universității din București * Între anii 1970 și 1973, a fost profesor la Universitatea Paris IV (Sorbona), unde a predat cursuri de cultură şi civilizaţie românească. Perioada franceză a vieții și activității sale petrecute în Franţa se regăseşte în două splendide volume memorialistice : Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian (1977) şi Întoarcerea autorului (1981) * A debutat publicistic cu un articol despre Caietele Eminescu (în revista „Tribuna”, 1958) și editorial cu volumul Proza lui Eminescu (1964); A publicat articole în paginile majorității revistelor literare și culturale ale țării, în care a deţinut și rubrici permanente („Gazeta literară”, „România literară”, „Contemporanul”, „Flacăra”, „Literatorul”, „Luceafărul” etc.) * Din 1983 a coordonat și a fost director al revistei de critică şi istorie literară „Caiete critice” 

Amintim, selectiv, cîteva dintre lucrările publicate care au cunoscut, de-a lungul timpului, reeditări succesive: Orientări în literatura contemporană (1965), ciclul Scriitori români de azi (I - 1974, II - 1977, III - 1983, IV - 1989), Dimineaţa poeţilor (1980); Convorbiri cu Petru Dumitriu (1994), Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii (1995); Fragmente critice (I - 1997: Scriitura publică, scriitura taciturnă; II - 1998: Demonul teoriei a obosit; III - 1999: Mit. Mitizare. Mistificare; IV - 2000); Ficţiunea jurnalului intim (2001), Eliade, romancier (Paris, Editions Oxus, 2004); Tânărul Eugen Ionescu (2006), Ion Creangă. Cruzimile unui umorist jovial (2011), Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor (2014), Convorbirile mele... (2 volume, 2021), Fragmente critice (vol. 1-8, 2021), * Este şi autorul unor ediţii, studii introductive şi antologii dedicate lui Mihai Eminescu, Eugen Lovinescu ori Mircea Eliade ş.a., prefaţînd și numeroase ediţii critice din scrierile lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Marin Preda, Ilarie Voronca, Geo Dumitrescu, Constanţa Buzea etc. 

Ca preşedinte al Academiei Române, a iniţiat o serie de proiecte culturale importante: continuarea şi încheierea unui Dicţionar Tezaur al Limbii Române (început de B. P. Hasdeu, în 1884), Dicţionarul General al Literaturii Române, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic (DOOM), Gramatica Limbii Române, Micul Dicţionar Academic. 

O realizare culturală de primă mărime a constituit-o editarea manuscriselor lui Mihai Eminescu, strîngînd în cele 45 de caiete aproape 15.000 de pagini, în paralel fiind scanate şi tipărite în 38 de volume, ulterior transpuse în format electronic pe CD-uri * Un alt proiect cultural de anvergură al lui Eugen Simion a fost colecţia de opere fundamentale, în format Pléiade, care a cuprins pe cei mai importanţi scriitori români, clasici și contemporani * O serie dintre cărțile sale au fost traduse şi în limbile engleză, franceză, germană, maghiară *
I-au fost decernate mai multe premii și distincții, dintre care amintim: Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2003), Premiul naţional de istorie şi critică literară «Petru Creţia», acordat pentru facsimilarea manuscriselor lui Mihai Eminescu, Premiul Eminescu (cu prilejul ediţiei a XXIII-a a Festivalului internaţional „Mihai Eminescu”), Premiul APLER Cartea anului 2014, pentru volumul „Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor" * A primit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce, Ordinul Naţional, Medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu” pentru merite deosebite în studierea, editarea, promovarea sau interpretarea operei eminesciene (conferită de preşedintele României), Medalia Jubiliară „Centenar Mircea Eliade” (conferită de preşedintele României), în semn de apreciere pentru activitatea meritorie şi contribuţia semnificativă în domeniul istoriei religiilor, cu prilejul Congresului European de istorie a religiilor de la Bucureşti (2006), Cavaler al ordinului Legiunii de Onoare a Franţei și Ofiţer al Ordinului Legiunii de Onoare a Franţei * În decembrie 2018, Eugen Simion a devenit cîştigătorul, pentru anul 2018, al Medaliei de Aur pentru Filologie «Alfred Nobel», acordată de Societatea Internaţională de Filologie şi, de asemenea, a primit titlul de cetăţean de onoare al Capitalei și al Ploieștiului * A fost membru al Academiei Europene cu sediul la Londra, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari (Paris), membru al Academiei de Ştiinte şi Litere din Danemarca (2003), membru al Academiei din Atena (2009), Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi din străinătate * În 1992 a fost ales membru titular iar în 1998, preşedinte al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o pînă în 2006, an din care a devenit preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române * A fost, de asemenea, director al „Institutului de Istorie şi Teorie Literară «George Călinescu» al Academiei și preşedinte (fondator) al „Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă”.

Bibliografie
„Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2007)
„Membrii Academiei Române 1866–2003” (Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003)
„Personalități prahovene. Dicționar bio-bibliografic” (Editura Darkoprint, Ploiești, 2021)

Nichita Stănescu și Eugen Simion

„(...) Mi-a dăruit, într-o zi, pe cînd lucram împreună la «Gazeta Literară», un ceas Seiko. Nu mai merge de mult, dar îl păstrez în amintirea poetului care se lepăda ușor de toate bucuriile materiale. Pasiunile lui colaterale (să le numim astfel) erau intense și scurte. Reprezentau, desigur, o fugă a spiritului său spre o lume de obiecte din afara poeziei. Cît de afară? Asta numai Nichita Stănescu ar fi putut-o spune. Ce-l lega pe el, ca poet, de acele monede vechi pe care le cerceta cu lupa, le controla identitatea în cataloage de specialitate, le discuta îndelung cu prietenii săi numismați?
Poetul își crea, îmi vine să zic, disponibilități, evaziuni, care-i înnoiau și îmbogățeau spiritul. Trăia cu ardoare, pentru oarecare vreme, în interiorul unei pasiuni și își construia un univers de obiecte pe care îl însuflețea cu extraordinara sa fantezie. Cînd dispărea pasiunea pentru obiecte, dispăreau și obiectele ca atare. (...) Nichita Stănescu dăruia ceasurile, tablourile, cărțile, monedele, poemele sale cu un sentiment ciudat de orgoliu și recunoștință. Nu voia să-ți facă o favoare, voia să-și dăruiască sieși o plăcere. Era sărac lipit pămîntului și se purta ca un boier valah din alte timpuri. Dacă ar fi avut moșii, le-ar fi dăruit, probabil, și pe acelea. Pentru el, nu păstra decît un pulovăr sur de lînă groasă și un pantalon larg de cow-boy. Călugăria lui Nichita Stănescu se oprea la veșminte. Veșnic dator, trăia cu fervoare sentimentul complex al risipitorului. Existența putea fi pentru el, chiar în aceste condiții, o lungă și spectaculoasă petrecere.” (Eugen Simion)

Eugen Simion și Marin Preda

„Pe Preda l-am înțeles mai mult decît pe alții, în Preda am avut cea mai mare încredere, în primul rînd ca scriitor: am avut de la început impresia că el își asumă, în vremuri grele, nu «sarcina lumii» – cum zic filozofii existențialiști –, ci «sarcina umanului», totodată, «sarcina literaturii române». Semnase și el, ca și Thomas Mann, un contract cu umanul și țin să spun că și-a achitat nota de plată. Chiar dacă n-a avut parte de o viață prea lungă... Întîlnirea cu el a fost pentru mine, un mare noroc. Pentru mine, ca individ, și pentru opera mea critică... Am scris la moartea scriitorului că merită să fii critic literar într-o literatură în care există Marin Preda. Cred și azi același lucru.” (Eugen Simion)