Îmi aduc aminte că pe la sfîrşitul anilor ʼ70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” sale consoarte nici prin gîndurile lor cele mai negre (dac-or fi avut vreunele) nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd Internaționala într-o unitate militară din Tîrgoviște, acompaniați de lătratul gloanțelor mitralierelor, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă or fi avut, cumva, vreunele), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL! sau altele, mult mai banale dar mai la obiect: NU PRIMIM BACŞIŞ!
Peste ani, taică-meu povestea, cu o plăcere nedisimulată, ori de cîte ori i se ivea prilejul, o întîmplare hazoasă din acele timpuri, al cărei erou fusese un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească pe-ai noştri specialiști întru folosirea unor dispozitive şi utilaje pentru foraj petrolier (terestru și marin), importate recent de români din SUA.
Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant Berbec din centrul orașului (rebotezat după al doilea război mondial – în buna și idioata tradiție a noului „regim popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947, cu sprijinul neprecupețit al „armatei roșii, eliberatoare” – Central şi rămas aşa pînă azi, nu se ştie din ce motive) și, după cîteva zile de acomodare, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare, convins fiind că nu-i în regulă ceva cu ele. Românaşii, băieți subțiri cu toții, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari, după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…
După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului și cînd, curios nevoie mare, l-a chestionat pe chelnerul care îl servea, interesat să afle ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, afabil, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ – dar numai după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, aferent comenzii clientului său – că pe afişele alea scrie: Cîntatul în local interzis!
Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, bannere, că e mai trendy, dacă nu sună bine desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, pe ai instituțiilor de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!
Chit că știm cu toții cît de adînc e împămîntenită mita la noi, ea circulînd mai abitir ca apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele, astfel subțiindu-se apreciabil numărul pungașilor aflați în pușcăriile patriei sau fugiți pe te miri unde și care-au pus botul la mizilicuri d-ăstea, derizorii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu