O poveste mică după 30 de ani:
„Aer cu diamante”...
„viul sau mortul
viermele, mǎrul
va grohǎi Adevǎrul.”
Ion Stratan
În 1982, anul apariţiei
volumului ,,Aer cu diamante”*, eram student la Politehnică. Nu ştiam mai nimic din culisele sau despre
mondenităţile vieţii literare româneşti. De altfel, nici nu mă prea interesau
aceste chestii. Citeam, evident, multe dintre cărţile şi revistele care
apăreau, fiind cît de cît la curent cu noutăţile. Aveam cîţiva prieteni, studenţi la filologie cu care mă
întîlneam dar nu frecventam nici un cenaclu literar. Comentam, ne miram atunci
cînd era cazul, mergeam la lansări de cărţi, la vernisaje, îi cunoşteam pe
mulţi dintre scriitori şi plasticieni. Scriam dar nu publicam decît foarte rar, deşi aveam ceva
oferte. (…) Într-o bună zi am observat – atenţie unde - în vitrina librăriei ,,Mihail Sadoveanu” de
pe Magheru (lîngă cinematograful ,,Scala”), volumul. Nino nu-mi spusese nimic despre apariţia lui.
Deci, într-o librărie din capitala unei ţări cu regim securist, văd un volum
purtînd titlul ,,Aer cu diamante”.
Imediat mi-am spus că nu-i în regulă ceva, gîndul ducîndu-mă pe dată la o celebră
piesă a ,,Beatles”-ilor, ,,Lucy In The Sky With Diamonds”, cu care şi ei
avuseseră ceva probleme datorită alăturării iniţialelor substantivelor (LSD),
care nu era altceva decît sigla drogului făcut celebru de generaţia
flower-power. M-am întrebat: ce carte e asta? Am intrat şi-am cumpărat-o rapid.
În clipa aceea am văzut numele celor patru, printre care era şi acela al prietenului
meu Ion Stratan. Am plecat urgent acasă, chiulind de la cursurile din ziua
aceea. Am terminat-o de citit în cursul aceleiaşi după-amieze, începînd cu
versurile şi încheind cu prefaţa. Citind, eram stăpînit de strania senzaţie că poemele
sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinînd unor mari
muzicieni de peste ocean. Era ceva cu totul nou pentru cititorul de poezie care
eram pe atunci. Apoi, imediat, m-am dus şi-am mai cumpăra un volum pe care l-am
dăruit unui bun prieten, care şi ăsta, după lectură, a rămas meduzat. Îmi
amintesc cum, peste cîteva zile, la o bere, într- o grădină de vară, am luat
cartea şi am citit-o unui grup de amici. După lectură, toţi au rămas tăcuţi.
Apoi ne-am spus, în naivitatea noastră, mai în şoaptă mai cu glas tare, că
trebuie să se întîmple ceva (…).
Chiar din ’82, ,,Aer cu diamante” a devenit pe loc un
„manifest”, graţie sintagmelor epocii venind dinspre acel tip de criticǎ
literarǎ îndoctrinatǎ: ,,manifestul generaţiei ‘80” sau ,,manifestul unei noi
generaţii literare”. De la bun început, imediat după ce am închis ultima filă a
aceestei aşa-zise cărţi, prin ochii minţii mele căpuşite cu lecturile celui
care eram atunci, cu experienţele şi trăirile acelei miraculase vîrste tinere,
am simţit-o nu ca pe-o carte ci, mai degrabă, ca pe o revistă altfel: cu alte cuvinte, ca pe prima
revistă de poezie cu adevărat liberă pe care mi-era dat s-o ţin în mîini. N-am
simţit-o ca pe un volum în sensul obișnuit al cuvîntului. Ce cuprindea ea? Un
fel special de editorial („Bilete de papagal”) scris de Nicolae Manolescu, un
critic foarte bun şi foarte la modă al vremii respective; era prezent cu
grafica, fotografia şi desenele sale Tudor Jebeleanu (pe care îl mai întîlnisem
ilustrînd şi alte volume), care propunea o viziune artistică inedită, cu totul
altceva decît ceea ce văzusem eu prin cărţile de poezie de pînă atunci (poate
cu excepţia graficii lui Sorin Dumitrescu din ,,Epica Magna”şi ,,Operele
imperfecte” ale lui Nichita Stănescu dar acolo era, totuşi, altceva); erau apoi
cei patru poeţi despre care auzisem foarte puţine lucruri (cu excepţia lui
Nino, evident) cu textele lor formidabile, vii, proaspete, deşuchiate pe
alocuri, neinhibate, nonconformiste, mustind de-o ironie finǎ, fanteziste, care
mă duceau cu gîndul la unele poeme cîntate de trupe sau de interpreţi de ,,dincolo”
(Grateful Dead, The Soft Machine, Steppenwolf, Jefferson Airplane, Ten Years
After, Janis Joplin, Bob Marley, Beatles pe alocuri, însă mai ales Joan Baez,
Leonard Cohen ori Bob Dylan şi alţii asemenea lor) şi pe care le ştiam pe de
rost. Atunci m-am gîndit că acest ,,Aer cu diamante” prevesteşte ceva. Nu ştiam
prea bine ce dar era oricum ceva de bine. Se întrezărea ceva. Se produsese,
parcă, o breşă în sistem. Se spuneau acolo, pe şleau sau mai voalat, nişte
adevăruri ale unei generaţii, în faţa cǎrora pǎliserǎ toate minciunile vremii.
Brusc, m-am simţit solidar cu ei. Mi se părea că am aceleaşi gînduri şi trăiri.
Nu mă mai săturam privind fotografia de pe ultima copertă: patru pletoşi/mustăcioşi/bărboşi,
zîmbind sfidător/feciorelnic, în blugii ăia tociţi, căţăraţi pe o bătrînă
locomotivă cu aburi, ţinîndu-se pe după umeri. Doar pe Nino îl cunoşteam la
acea vreme iar el părea a fi cel mai sobru între ei, în costum, cu cămaşă albă,
fără cravată şi descheiat la nasturele de la gît. Citindu-le apoi volumele care
le-au apărut ulterior, recitindu-le, am înţeles cǎ tinerii poeţii ştiu totul și
ceva în plus despre poezie (şi nu numai!), nefăcînd nimic să ascundă acest
lucru, dimpotrivă, arătîndu-se cu degetul, unii pe alţii, ei fiind noile burice
al poeziei şi ale lumii. Dar o făceau într-un mod extraordinar, cu aplomb şi cu
o candoare bine controlată, dovedind cu argumente imbatabile că realmente au talent
şi sînt cultivaţi. Cine citea printre rînduri, mai ales versurile lui Nino,
simţea pe bune şi revolta despre care aminteam mai devreme. Versurile lor,
atunci, mi-au oferit cîteva grade de libertate noi şi mi-au repus la loc multe
din cele pe care le pierdusem (…).
© Bogdan-Lucian
Stoicescu
*„Aer cu diamante” (poeme
de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru și Ion Stratan; prefaţă de
Nicolae Manolescu; coperta și ilustraţiile de Tudor Jebeleanu; ed. Litera,
Bucureşti, 1982; lucrare apǎrutǎ pe spezele autorilor)
A se
vedea și „Aer cu diamante”, un clip de Tudor Jebeleanu (ilustraţii și
fotografii) și Mircea Cǎrtǎrescu (text) la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=W00NHbiHEZk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu