 |
| Ioan Aurel Pop |
Veți spune că lumea s-a schimbat și
modernizat demult și că niciun român nu mai gândește așa. Nu știu, însă, dacă
rămășițe ale acestei gândiri mitice, de pe vremea când zeii și eroii umblau pe
pământ, nu ne marchează și pe noi. Episodul îmi amintește de un altul, povestit
de un mare și îndrăgit actor român, care a luat odată în mașina sa, pe un drum
de țară, o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, care făcea cu mâna. Femeia s-a mirat de bunăvoința omului și, întrebată de ce se miră, ar
fi răspuns: „Domnule dragă, dumneata ești
bun că m-ai luat, dar lumea de azi îi așa de rea, încât mă mir că se mai face
ziuă!”. Cu alte cuvinte, pentru păcatele noastre cele multe și mari, ar trebui
să fim aruncați de Dumnezeu în întuneric. Este în zisele acestor femei amărâte
și fără carte o anumită înțelepciune ancestrală, pe care noi, raționalii și
deștepții de azi, tindem s-o respingem.
Am auzit recent la televizor că oamenii
politici ne sfătuiesc să-i prețuim pe medici, care sunt eroii zilei, fiindcă se
sacrifică pentru noi. Prima pildă evocată aici, în simplitatea ei, face din
doctor un demiurg, un zeu sau un erou, fără să spună direct acest lucru.
Doctorul – vrea să spună femeia – are har de la Dumnezeu, pentru că știe ce e
viața și cât durează ea pe acest pământ. Dacă doctorul nu primește mulțumita
omului, înseamnă că acesta, omul amărât și bolnav, se duce spre altă lume.
Această gândire mitică și, pentru unii, primitivă, creștină în esența ei, e
plină, însă, de eresuri, de descântece, de rugăciuni, aspre și duioase în
același timp, de smerenie și de semeție, de voci abia simțite, de semne și
semnale, de simboluri vechi. Noi nu mai credem în așa ceva, pentru că suntem –
nu-i așa! – oameni ai mileniului al treilea, cu telefonul mobil mereu în mână
și cu nelipsitul laptop în geantă ori în rucsac, cu democrația în degetul cel
mic și cu dorința de dreptate absolută. Că ne uităm, însă, la zodii, că
blestemăm pisica neagră, că aruncăm mizerii pe jos și că ne gândim numai la
confortul personal, uitând de aproapele nostru, nu contează. Noi vrem dreptatea
absolută! Este natural ca, într-o societate civilizată, cei care încalcă legea
să fie judecați și, la nevoie, pedepsiți. Toți oamenii sunt supuși păcatului și
greșelii, iar greșeala poate să fie, câteodată, penală. Medicii sunt și ei
oameni și, prin urmare, pot să greșească. Dar dreptatea nu o putem face fiecare
dintre noi, ci doar organele de justiție, iar dreptatea absolută o poate face
doar Dumnezeu.
Așa, am ajuns să blamăm vaccinurile, că
doar suntem atoateștiutori. Copiii noștri sunt sfinți și nu vrem să-i otrăvim
cu seruri! Dar, oare, cohortele întregi de medici care au muncit pe brânci ca
să facă acele vaccinuri și care s-au sacrificat, unii, pe sine înșiși,
transformându-se în cobai, vor fi fost proaste și înapoiate? Oare protestatarii
improvizați de azi știu câte sute de milioane de oameni au murit, la vârsta
copilăriei mai ales, dar nu numai, de boli cu nume exotice, precum ciumă,
holeră, lepră, tifos etc.? Oare știu ei câte sute de milioane de oameni au fost
apoi salvate de la moarte sigură, prin vaccinurile contra poliomielitei,
rujeolei, rubeolei, scarlatinei, oreionului etc. etc.? Toate aceste boli ne ocolesc azi datorită
medicilor.
Îi blamăm pe medici și pentru că mai
greșesc, pentru că nu le reușesc toate operațiile, pentru că vorbesc tare și
energic, pentru că ne dau ordine despre cum să ne purtăm ca să nu murim, pentru
că iau peste rând câte un bolnav socotit preferențial, pentru că primesc câte
un cadou (pardon, mită), pentru că nu vin la moment să ne salveze când ne merge
rău, pentru că nu-l iau pe copilul nostru, peste rând, că doar numai viața lui
contează, pentru că nu chivernisesc bine banii spitalelor sau ai casei de
sănătate, pentru că nu ne răspund la telefon în miez de noapte ori la 3
dimineața, pentru că au salarii prea mari, pentru că pleacă pe capete peste
hotare, ca să le meargă mai bine și pentru câte alte păcate capitale! Ba, unii
dintre noi îi chiar lovim fizic și îi înjosim, îi înjurăm și le dăm lecții de
specialitate, îi calomniem și îi mințim. Ce am obținut din toate acestea? Mai
întâi, am distrus Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” din
București, iar acum cumpărăm vaccinuri, cu bani grei, din străinătate. Pe
vremuri, cumpărau străinii de la noi, fiindcă astăzi nu se poate trăi fără
vaccinuri. Apoi, am semănat, cu grijă și cu metodă, o neîncredere generalizată
în sistemul medical românesc, de la ponegrirea lui fără istov până la exemplul
personal de a ne fi tratat la Viena, la Berlin, în Turcia ori la Milano. Câți
politicieni – pe care-i luăm (îi luam) ca puncte de reper – nu ne-au spus ori
sugerat că în spitalele din România murim cu zile? Am reușit să punem pe
picioare o rețea de transplant destul de performantă, mai ales în cazul unor
organe cum sunt rinichii, ficatul, inima. I-am distrus sau aproape distrus pe
mai toți creatorii de școală din acest domeniu, i-am calomniat, i-am atras în
procese, i-am arătat la televizor cu cătușe, i-am demonizat. Am cerut să iasă
toți „mastodonții”, bătrânii șefi de școală din spitale și clinici, de la
catedre, ca să facem loc (chipurile!) tinerilor. Ca urmare, pe de o parte,
românii nu mai au modele și nu mai au nici încredere. Ei nu mai donează organe,
pentru că nu sunt dispuși să-și dea carne din carnea lor „hoților și tâlharilor de medici români”, iar, pe de alta, aceiași
români îi îmbogățesc acum pe medicii și spitalele din alte zări și nu de la
București, Cluj, Târgu Mureș, Iași ori Timișoara. Mă corectez: nu chiar aceiași,
ci doar cei cu dare de mână, fiindcă prețurile intervențiilor medicale din
Occident sunt mult mai pipărate decât la noi. Așa că, românii de rând se văd
acum ai nimănui, lăsați de izbeliște.
Totuși,
or fi buni medicii români la ceva sau ne aburim singuri, luându-le apărarea? Ca
să răspund la această întrebare – atât cât se poate – apelez la un episod de
acum vreo 10 ani. Atunci, un ambasador al Franței era revoltat de introducerea,
la universitatea de specialitate din Cluj, a unei linii de medicină în limba
franceză. Avea excelența sa câteva argumente contra acestei inițiative, dar cel
mai important era nivelul de pregătire de la noi, care nu s-ar ridica – zicea
el – la înălțimea celui din Franța, unde funcționa și numerus clausus și
unde, în consecință, nu se putea ca orice nechemat să devină medic etc. L-am
ascultat pe ambasador și apoi i-am dat o temă de reflecție: oare știa el
(excelența sa!) cam câți medici români, formați la Cluj, București, Iași etc.,
lucrează în Franța, la mari spitale, la institute de cercetări medicale, la
cabinete private, ca medici de familie sau în alte posturi din specialitate? Nu
știa! L-am lăsat să se documenteze și apoi l-am rugat să mă sune. M-a sunat și
mi-a spus doar că
s-a
informat și să și-a schimbat perspectiva, adică nu se mai opunea liniei în
limba franceză de la Universitatea de medicină din Cluj.
Totuși, cum am constatat că medicii
români nu sunt buni? În urma unor campanii dirijate în chip interesat. Nu ați
băgat de seamă că se dă azi o știre cu un medic corupt, că se dă mâine o
imagine cu gândaci în cutare spital, că apare poimâine un caz de malpraxis, iar
răspoimâine aflăm că aparatura medicală din nu știu ce loc este demult depășită
și că pune în pericol viața pacienților? Trece apoi valul cu medicii și vine
valul cu profesorii. Nici ei nu sunt sfinți: iau azi note mici la definitivat,
mâine sunt agramați, apoi îi lovesc pe elevi, femeile profesoare – în imensa
lor lăcomie – primesc flori de 8 martie, învățătoarele își comandă singure
„cadourile” etc. După toate acestea, ți se pare logic că spui că în România
sănătatea și educația sunt la pământ și că ar fi bine să ne luăm câmpii. După
câte o astfel de campanie de demonizare, legată de medici și de asistenții
medicali, te întrebi de ce aceștia mai trăiesc, de ce nu sunt ghilotinați, din
moment ce „sug sângele poporului”!
Dar iată că de când a venit pacostea
asta de virus, ne-am mai luat pe seamă, fiindcă ne doare, ne ajunge cuțitul la
os, deși tot interesul personal primează. Boala nu-i alege numai pe săraci și
pe amărâți, ci și pe aceia care au fost interesați să iasă ei deasupra și să se
suie pe cadavrele unor medici eminenți, pe aceia care au bani să se trateze la
Viena sau pe care pot aduce ușor vaccinuri din alte țări. Dintr-o dată, medicii
ar fi foarte buni aici, la noi, în România, chiar și cei pe care i-am hulit și
discreditat, pe care i-am alungat pe alte meridiane, pe care i-am bătut sau pe
care i-am băgat la închisoare, prin spectacole date la televizor. Acum ar fi
bune și vaccinurile de la „Cantacuzino”, dacă nu pentru Corona Virus, atunci
pentru banala noastră gripă autohtonă, care omoară și ea destui români. Ne-am
mai deșteptat, dar acum este târziu și nu ne putem consola decât la gândul că
ne-a venit „mintea românului cea de pe urmă”.
Medicii sunt acum de dimineața până
seara și de seara până dimineața pe baricade. Sunt români care spun că e de
datoria lor, a medicilor, să facă asta, să ne vindece, să ne sfătuiască, în
vreme ce noi avem obligația să stăm în casele noastre, de unde ne putem permite
să facem pe vitejii. Astfel încât, dacă românul s-a născut poet, își poate îngădui
orice. Am văzut, în aceste zile, medici epuizați, cu vocea tremurândă, cu lacrimi
în ochi, nemâncați și triști. Ei nu au voie, însă, să fie triști ori să se
plângă și nici să protesteze și nici să moară, numai ca să ne facă pe noi să
trăim. Dar, din păcate, oameni fiind, mor câte unii dintre ei, îngrijindu-ne pe
noi. Am vrea să le arătăm acum cât de mult îi prețuim și că nu putem să existăm
fără ei. Este cam târziu, după ce i-am veștejit și i-am certat, după ce i-am
alungat și i-am acuzat de fel de fel de vini. Ne-am cere scuze, dar vorbele potrivite
nu vin și nu ne ajung, astfel încât suntem siliți să constatăm, ca-n
„Luceafărul”, că „nu mai cade, ca-n trecut, pe mări, din tot înaltul ...”. Momentul
sublim a trecut. A fost o vreme când trebuia să ne cuprindem „de acel farmec
sfânt” și nu ne-am priceput să facem asta. Acum, că s-au dus „zăpezile de
altădată” ne-am întoarce ca să ne scoatem pălăria, ca să ne plecăm sau măcar să
nu mai hulim, să nu ne dăm mari. Înainte de a judeca un medic, se cuvine să ne
întrebăm ce am făcut noi pentru oameni, cât de vrednici am fost, câți arbori am
sădit și câți semeni am salvat. Altminteri, poeți de pripas putem să fim cu
toții. Nu le trebuie medicilor nici bani, nici statui și nici laude. Ei au
jurat să ne vindece pe noi, după o regulă veche, venită de la Hipocrat. Ei au
datoria să-și dea viața pentru noi și o fac clipă de clipă. Și, mai presus de
toate, ne și iartă pentru răutățile noastre.
Dar dacă vrem să fim, totuși, poeți,
atunci să le închinăm medicilor un imn de glorie, să le înțelegem „bucuria și
amarul”, să le dăm binețe cu respect, pentru că nu au nevoie decât de un
„mulțumesc”, rostit cu sinceritate.
Ioan-Aurel Pop,
președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu