Jurnal de-a bușilea

Cine nu ştie că U.A.P. înseamnă „Uniunea Artiştilor Plastici”? Io, unu’, de cînd am auzit pentru prima dată sintagma asta, „artişti plastici” (care îmi sună alăturea cu drumul rău de tot), nu contenesc să mă tot întreb: oare de ce aceia care au botezat instituţia nu i-au zis, pur şi simplu, „Uniunea Plasticienilor din România” (mai cu seamă că, de pe la sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut, apăruse şi o fabrică producătoare de limuzine, avînd aceeaşi siglă: Uzinele de Autoturisme Piteşti – UAP)? Nu că aş avea ceva cu numele breslei dragilor noștri pictori, sculptori etc., dar parcă „plastician” sună mai altfel, mai artistic, mai şic, nu? Poate că nu de florile mărului prietenul Boris Paraschivescu îi numește, în stilu-i caracteristic, „artiști de plastic”!

Păi, atunci, am putea, bunăoară, să-i numim şi pe chirurgii care ne îndreaptă cu bisturiul meclele şifonate din varii pricini sau boțite de așezarea anilor peste ele, „chirurgi plastici”, nu?

Chestia asta cu „artişti plastici” îmi aminteşte, invariabil, de un anunţ citit cu ani în urmă la mica publicitate, în care nu-ş’ ce firmă angaja, nici mai mult, nici mai puţin, „sudori electrici şi cu gaze”! Iar deunăzi, citeam, reprodus într-o revistă, un anunţ de mică publicitate, în care o altă firmă racola muncitori specialişti, printre care şi un „strungar paralel, oriunde în ţară”. Mai că-ţi vine să te întrebi tăcut, în sediul conştiinţei tale, via maître Caragiale: care va să zică paralel, aha, da’ paralel cu ţe, neicusorule-puicusorule?

*

Prostia nu are limite. Însă noi, oamenii, am reușit imposibilul: le-am atins!

*

Dacă eşti deştept, poţi s–o faci pe prostul. Invers, e imposibil.

*

 „Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că, trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande:«Hai, treci în pat şi gata!»” Neagu Djuvara

*

„Așteptarea e mai vie ca întîmplarea însăși.” Elisabeta Isanoș

Nu vezi decît ce eşti pregătit să vezi, zice Pascal Picq. Perfect adevărat. Aseară, bunăoară, ea n-a fost pregătită să vadă (citească) ce i-am sugerat. Nici rîndurile lui Costion și nici ale mele...

*

Îi trimisese cîteva fragmente din jurnalul său pe mail să-l citească... Apoi, după ce-l lecturase (în grabă, după cîte se pare), îi replicase că îl suspectase, de la bun început, că își căutase în ea muza! Și doar atît. Se înșela amarnic... Oare de ce nu înțelesese că de ea se îndrăgostise pur și simplu, nefiind în pană de vreo muză care-l să-l inspire în vreun fel sau altul, motiv pentru care să-și caute una... De altfel, muza lui îl vizita relativ rar, uneori chiar mai rar decît se întîlnea cu ea... Apoi, nu știa ce înțelege ea prin muză și că de muze nu prea ai cum să te îndrăgostești... Cu condiția să nu-ți transformi iubita în muză inspiratoare... Pentru el, muza, mai ales cînd îl vizita în scop creativ, căpăta înfățișarea unei entități asexuate, aidoma îngerilor... Pe de altă parte, muza lui îl vizitează exclusiv pentru a-l inspira, nu să facă dragoste cu el sau să-l drăgălească... Deci, de-o muză ca atare nu prea ai cum să te îndrăgostești... Iubitele marilor bărbați-creatori le-au fost, are el convingerea, mai degrabă modele, nu muze... 

Sincer, nu se aștepta la o reacție pozitivă din partea ei, în urma citirii rîndurilor sale din jurnal... Era pregătit de ce-i mai rău, dar parcă nici chiar așa... Riscase dîndu-i să citească și pierduse... Vorb-aia: cine nu riscă, nu pierde! Asta e!

Poate nu l-ar fi durut atît de tare remarcile ei (ușor pripite, după cum i se păreau), dacă n-ar fi fost acea stare nenorocită pe care o avea în acea zi a dispariției dragului său prieten G. ... Dar bine că aflase, cu ocazia asta, și faptul că ține foarte mult la imaginea ei publică... Pînă la un punct, e bine...   (pentru Tinereețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)

*

Începînd de ieri s-au luat primele măsuri de protecție împotriva epdemiei corona și în biblioteca noastră prăpădită. S-au suspendat toate manifestările cu publicul, inclusiv cele dedicate apropiatelor zile ale bibliotecii (16–20 martie) și aniversării împlinirii a 100 de ani de la fondare. Aveam cinci invitați: prietenii Liviu Antonesei, Codruț Constantinescu, Ioan Vieru & Vintilă Fintiș și Dan Ciachir. Făcusem și afișele, ieri, pentru întîlnirile cu Liviu și Dan. Le păstrez pentru viitor. Era să scriu „viitorime”! Totodată s-a redus drastic accesul publicului în sălile de împrumut și de lectură, cărțile oferindu-se și primindu-se doar la intrarea principală. Cărțile primite se vor ambala separat și se vor desinfecta. Habar n-am cu ce. Ieri, compartimentul pe care-l coordonez a primit pentru toți patru cîte două perechi de mănuși, trei măști, opt pasile de clor și o sticlă de 500 ml de alcool sanitar. Ne-am scos! Putem sta liniștiți că virusul e ca și eradicat! Cel puțin în biroul nostru. În restul bibliotecii, la fiecare ușă, pe o măsuță, tronează o sticlă de „Hexid” cu care ne dăm pe mîini. Noi și vizitatorii. Și pe clanțe. Liniștea din bibliotecă a devenit atît de profundă, încît nu se mai aude decît zumzetul înfundat al orașului, ca din spatele unui zid gros de apărare... Se vorbește în șoaptă, cu îngrijorare, deși nu mai avem pe cine deranja... Holurile sînt pustii, atomsfera fiind rău prevestitoare...

*

„Ilfov şi Petrov”. Pe net circulă de-o vreme această miştoacă „perlă” anonimă, o parafrază mucalită vizavi de numele celor doi celebri scriitori ruşi, pre numele lor adevărate Ilia Arnoldovici Feinzilberg şi Evghenii Petrovici Kataev, mult mai cunoscuţi sub pseudonimele lor literare, Ilf şi Petrov. Habar un ştiu dacă autorul ei este un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau, mai degrabă, un profesionist (anonim) al butadelor. Doar singur Bunul Dumnezeu poate să ştie... În schimb, într-o revistă culturală cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care ÎNCĂ i-l port) citesc o ştirucă (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’, comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong! Cum numele apărea astfel grafiat de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de corectură era exclusă din start şi nici de vreo butadă nu putea fi vorba, atîta vreme cît autorul nostru se lua foarte în serios cu informaţia dumisale... Drept pentru care, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de mediatizate au fost odinioară amarele veşti legate de retragerea tuturor titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului dovedit) Lance Armstrong şi despre moartea cosmonautului octogenar Neil Armstrong (primul om care a păşit pe Lună, în 1969), continui să fiu stăpînit, deşi a trecut ceva timp de la citirea tembelelor dumisale rînduri, de-o nedumerire iremediabilă, doar la gîndul că redactorul (sau cine-o fi fost, că puţin importă!) prestigioasei reviste a putut comite o asemenea gafă impardonabilă... „O.M.G.!” şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo” Armstrong, la citirea unei asemenea trăznăi...

*

Albion – nu se poate afirma cu certitudine dacă strămoșii englezilor de astăzi și-au poreclit țara după numele fiului lui Neptun (gigantul Albion), adică acela care ar fi descoperit insula și ar fi stăpînit-o timp de 44 de ani. Aceeași incertitudine planează și asupra denumirii care pleacă de la faptul că falezele britanice sînt de culori deschise (lat. „albus” sau celticul „alp”). Tot ce se știe e doar faptul că, de mai multe sute de ani, Albionul a ajuns un fel de pseudonim literar al Angliei, pînă în clipa în care cineva – al cărui nume s-a pierdut în negura istoriei – a lansat sintagma „perfidul Albion”, cu referire nedisimulată la politica expansionistă și la metodele diplomatice nu tocmai ortodoxe de creștere și menținere a vastului imperiu colonial britanic. Un dicționar celebru (Brewer’s Dictionary of Phrase and Fable) atribuie sintagma lui Napoleon, în timp ce mulți istorici dau ca sigură originea expresiei lui Jacques-Bénigne Bossuet (1627–1704, episcop, teolog, orator și predicator francez de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea), care ar fi exclamat: „L’Angleterre, ah, la perfide Angleterre!”

*

E plin internetul de tot felul de asemenea colaje zbanghii (hai să le zic așa, cu blîndețe), care se vor a fi dăștepte. Docte. Pline de „miez”. Aforisme, cugetări, ziceri, sentințe, tot felul de poante decoltate și glumițe deșuchiate, bref, un ghiveci ștolț, care balonează la lingurică. Multe dintre cuvintele care se pun în gura unor personalități, nu aparțin autorilor lor ci sînt un fel de „coveruri” (pre românește zis, păstrează copia și nu uita originalul), de interpretări zărghite și denaturări grosolane ale spuselor lor de către tot felul de „truditori” anonimi cu simțul umorului convalescent, flecari de bodegă și umoriști de gang ori „gînditori” școliți la seral (care habar n-am ce cîștig au de pe urma abnormului lor travaliu). Tocmai de aceea, majoritatea acestor „creații” nici nu sînt semnate... Pentru a nu li se pune în cîrcă autorilor anonimi, absolut nimic, deci pentru a nu putea fi în nici un fel trași de gîlci ori luați la bani mărunți... Nasol e că se fură ca-n codru și se folosesc cuvinte, sunete și imagini fără nici un discernămînt și nici o jenă față de autorii lor de drept. Cărora nu li se cere nici măcar un acord de formă, așa, de ochii lumii. Cît despre apărarea proprietatății intelectuale și a drepturilor de autor din Romanela, sînt sublime dar lipsesc cu desăvîrșire, vorba lui nenea Iancu... Trăim într-o țară tristă, în care adevărul e croșetat pe dos: se minte și se fură pe ruptelea! Postarea asta (autor: „Liliana Borsan Photo”, uau!, o banală pagină de Facebook, ca atîtea altele asemenea ei, aparținînd, după nume, după port, unei damicele ce pare a fi îndrăgostită, nu știu dacă de cai sau numai de fotografii cu ei și care fotografii, după toate aparențele, nu-i aparțin!), reprezentînd un murg cu zicerea (în engleză), „Don’t cry because it’s over, smile because it’s happend”, mi-a reamitit de-o poantă genială. Cică odată, un țăran și-a urcat nevasta și copii în căruță, a înhămat calul, a legat cîinele la spatele căruței și a plecat, în toiul verii, pe litoral. Pe la jumătatea drumului, în plin Bărăgan, pe-o căldură năucitoare – cînd toți cei din căruță sforăiau sub coviltir – se aude o voce: „Stăpîne! Stăpîne!”... Căruța continua să meargă și nimeni nu părea că aude vocea, care devenise obsedantă: „Stăpîne! Stăpîne! Stăpîne!” La un moment dat, enervat, calul își întoarce capul, precum în fotografia alăturată și se răstește la țăranul care dormea pe capră: „Măi, stăpîne! Scoal’, ce dreacu’, ești surd?” Acesta se trezește buimac și-l apostrofează țîfnos: „Ce vrei, mă, dă nu mă lași să dorm?” Calul: „N-auzi, bre, te strigă cîinele!” Țăranul se întoarce către cîine și-l întreabă răstit: „Ce vrei, mă, potaie?” La care cîinele, vădit timorat, îi spune șoptit, cu priviri umile și glas tremurător: „Ia-mă și pe mine, te rog, în căruță, că mă frig tălpile de la asfaltul ăsta încins!” Calul din fotografia pomenită e „vinovatul”: el mi-a reamintit gluma...

Cu o singură deosebire: acolo el vorbește în engleză!
*
„Un bou cu nume de cal: Ilie Murgu.” Marin Preda

*
Azi-noapte, tîrziu, am aflat că a murit o minunată actriță, mult dragă inimii mele. Carmen Galin... Am pus pe FB înregistrarea emisiunii „Garantat 100%”, în care fusese invitată... Alături de Irina Petrescu, a fost una dintre actrițele mele preferate...Dumnezeu s-o ocrotească! 
*

Președintele a anunțat azi, după investirea guvernului că, de luni, se instituie starea de urgență. Cam tîrzior... Dar, așa cătinel cum e el, bine c-a făcut-o mai tîrziu decît niciodată... Ceea ce nu înseamnă că am terminat cu epidemia... Sîntem în zdrențe, cum s-ar spune... Tare sînt curios ce măsuri se pot lua în situația dezastruoasă în care sîntem...