Memento

I. A.Bassarabescu*

(17/29.XII. 1870, Giurgiu - 27.III.1952, Ploiești)

C. COSCO 

Opera maestrului I.A.Bassarabescu aparține – în întregimea ei – de mult, Istoriei literaturii și antologiilor române. Scriitorul, care acum patruzeci de ani a minunat pe Duiliu Zamfirescu cu prima sa nuvelă „Ema” și a intrat în 1909 în Academie, în urma raportului acestuia și a sugestiei date de Titu Maiorescu, n’are nevoie astăzi de nici o recomandație.

Laureat din anul 1930 al premiului național pentru proză, d-sa e un clasic și prețuit de întreaga opinie a lumii noastre intelectuale.

Fără să fac deci o biografie propriu zisă, urmăresc aici să desprind din opera scriitorului consacrat doar partea care mă interesează; humorul; să cercetez din ce isvor emană acele bucăți de fină ironie, unde spiritul de observație al autorului se îmbină așa de firesc cu hazul de esență aleasă, de care d. I.A. Basarabescu dă strălucite dovezi.
Iată ce am putut culege în privința aceasta:
În familia maestrului, în care el era penultimul dintre copii, toți membrii erau buni și înțelegători, la bine și la rău, începând cu Conu Alecu – tatăl - și coana Eliza – mama și încheind cu întregul șir al celor șapte fii și fiice rămași atunci în viață, din doisprezece câți fuseseră la început cu toți: Iulian, ajuns locotenent-colonel în armată, Tache, inspector în Direcția Poștelor, Iorgu, maior, (geamăn, cu Madelena), apoi Victoria, Ioan și Zoe, cea mai mică din toți copiii, urmând imediat după nuvelist.
Temperamentul vesel și dispus spre glumă al tuturor fraților, purcedea în deosebi dela mamă, născută Boteanu, din familia de militari bine cunoscuți și apreciați a Botenilor, către sfârșitul veacului trecut.
Femee cultă, educatoare de mâna întâi, călăuză fără seamăn a unei gospodării destul de încărcate și greu de cârmuit mai ales în Capitală, numai cu pensia și fără nici o altă avere. Bine înzestrată cu însușiri superioare, între care și darul povestirii, ea își deprinsese copiii de mici să prinză dragoste de cărțile bune și să le prețuiască mai ’nainte de orice.
Dintre băeți, Iulian, cel mai mare, s’a îndepărtat dela început de casă, târât prin țară de nevoile carierii militare ce-și alesese. De asemenea și cel de-al doilea, Dimitrie (Tache) însurat de timpuriu.
Rămânea acasă al treilea frate – tot ofițer – Iorgu, el însuși cu veleități de scriitor, publicând prin 1885 versuri și proză la „Revista Literară” a lui Th. M. Stoenescu, sub semnătura întreagă, sau sub pseudonimul Galba. Fire optimistă, îmbrăcând totul în mantaua trandafirie a glumei, învățase nu numai pe ai casei cum să râdă inofensiv și frumos fără gând de batjocură sau de vexare, dar și pe mulți prieteni. Și aceștia îl căutau ca pe o buruiană de lea, pentru darul lui de a înviora atmosfera, ca o dimineață veselă de Mai.
Felul acesta de a ironiza fără ac și fără briciu, reese mai din toată satira lui I.A. Bassarabescu. Titu Maiorescu i-a spus-o de mai multe ori.
„D-ta te deosebești radical de Caragiale, care își urmărea – cu ironia lui – victimele, până la cruzime”.
Și da ca exemplu tipic cazul lui Bubico, azvârlit – sărmanul cățel – la sfârșitul schiței, pe fereastra vagonului și umplând de groază pe cititori.
„Dumneata – spunea marele critic scriitorului încă tânăr pe atunci, - ești bun și iertător cu eroii d-tale. Ni-i așezi într’o lumină care ne face să râdem cu poftă; și totuși îi menajezi cu milă. Asta răsare din firea d-tale bună și aparține fondului operei d-tale. Ironizezi, însă nu te înduri să-ți bați joc. Simți că slăbiciunile oamenilor aparțin unui subconștient nevinovat; iar d-ta îl constați numai, fără să-l sgudui”.
Casă deschisă, cu băeți și fete iubitori de muzică și de danț. Pe dinaintea ochilor scriitorului – încă licean pe atunci – se perindeau nenumărate exemplare – rude sau prieteni – de fel de fel de vârste și dimensiuni corporale și intelectuale, cu diferite însușiri și cusururi, pe care mintea d-sale de observator le înregistra, trecându-le prin filtrul talentului, ca... bune pentru mai târziu.

Când Maiorescu l’a invitat pentru întâia oară la masă, în momentul când intrau în sala de mâncare, s’a adresat d-nei Maiorescu, zâmbind:
- „Ana, te rog, bagă de seamă dacă toate lucrurile sunt la locul lor, în ordine, căci d. Bassarabescu observă cea mai mică neregulă și ne pune într’o schiță..”
Humorul lui Bassarabescu nu e totuși o simplă notație întâmplătoare și trecătoare, ci rezultanta unui studiu îndelungat, sprijinit pe talent și stabilind categoric hotarul dintre cotidian, care place dar se uită și literatură, care consacră și rămâne. Poate de aceea opera d-lui Bassarabescu nu e prea întinsă; iar d-sa n’a putut s’o mercantilizeze niciodată.
Hotarul de care vorbesc trece neobservat de foarte multă lume. El e mai puțin vizibil chiar de cât indicatoarele puse de-alungul frontierelor convenționale. Și totuși el există și e indispensabil existenței și duratei operei literare autentice, întomai ca imperceptibilele glande hipofise sau cele suprarenale pentru întreținerea și durata organismelor animale.
Acest hotar ființează și face mult sânge rău celui ce nu-l vede și nu-l pricepe, închipuindu-și că pentru a fi bun pictor e destul să exclame: „Anch ’io son’ poeta!” (Și eu sunt poet!).
D.I.A. Bassarabescu nu e un humorist de duzină ci de durată, un meșter mânuitor al humorului în literatură.
Nu înfățișez însă aci toate laturile unei opere ca aceea a maestrului Bassarabescu. Am dat numai o informație despre scriitor și scrisul lui și mi-am plătit fericit un tribut de admirație și de mulțumire pentru bucuria ce-a dăruit-o el zeci de ani, - și-o dăruește și acum, - prin umorul său de mare calitate, numeroșilor săi cititori, literaturii naționale.

* din volumul „Cînd era bunica fată” de I. Cosco, ediția a II-a, Editura ziarului „Universul”, 1942, p. 267, aflat în colecția personală B.-L.S.