Jurnal de-a bușilea*

...prieteneului nepereche Gabi Stamate, la despărțire...

Îi scrisese că își resetase unul dintre telefoanele mobile, prilej cu care pierduse toate convorbirile lor din ultima perioadă. Și că era foarte supărat din pricina asta. Drept „răspuns” ea i-a trimis o fotografie cu unuʼ, un chirurg mai puriu, D.O (despre care el habar n-avea cine e și ce învîrte), la bustul gol, un „făt frumos” cu pieptul păros și cu o privire de dezaxat, de lunatic, încordîndu-și „mușchilatura” și arătîndu-și, tare mîndru de el, tatuajele de pe brațe. Unde dai și unde crapă... Avea senzația că nici nu fusese atentă la ce-i spusese pînă atunci...

Apoi, ea,

că vrea să slăbească...

Apoi, el,

că o invită la plimbări cu bicla pentru că numai cu plimbări la pas, nu prea vedea cum o să dea jos kilogramele excedentare... Pentru sport trebuie să-și ordoneze nițel programul... Viața, adică... Ce face chirurgul ăla aflat la vîrsta a doua, e „sport” pe dracu’... E un fel tembel de-a deveni, în mintea supraîncălzită a unui bărbat aflat în pragul andropauzei, un fel de aspirator de damicele, ajuns la o vîrstă  relativ critică... Și care ar trebui să aibă cu totul alte preocupări, ceva mai adecvate anilor pe care-i ține-n cîrcă... Cu mușchii ăia scofîlciți, ar putea încerca, eventual, să danseze la bară, la petreceri de gagici, de 8 Martie... Deși, riscul să fie fluierat de galerie e maxim!

*

Cu toate că ea nu mai făcuse absolut deloc dragoste de mai bine de 10 ani, la prima lor întîlnire lui i se păruse că absolut totul decursese normal. Cu micile ezitări firești (datorate, probabil, noii anatomii a partenerului), totul se desfășurase în cea mai deplină înțelegere... O eupareunie totală. Fusesră un singur trup în momentul extazului final... Îi și spusese, la ceva timp după aceea, că ea se simțise extraordinar...

*

Avea convingerea că o femeie adevărată (nu își mai amintea dacă nu cumva, la un moment dat, chiar îi spusese asta) simte un bărbat adevărat nu după cît îi e de tare penisul, ci după blîndețea mîinilor... După tandrețea și erotismul palmelor și a mîngîierilor lor... Și nu numai dar astea, în primul rînd... Pentru că, în fond, o iubire adevărată, fără săruturi și mîngîieri, fără dezmierdări, fără șoapte și tăceri, fără acele dulci și infinitezimale răzgîieli, nu-i altceva decît pură prostituție... Nu știa însă dacă și în ce măsură, palmele lui o convinseră... I-ar plăcea să creadă că da...

*

Dintre toate organele noastre, lui i se pare că mîinile sînt cel mai intim legate de creier... Se gîndea, în primul rînd, la faptul că și „vorbim” cu ele sau, mă rog, ne subliniem în mod fericit gîndurile și ideile, desenîndu-le în aer... Citim cu buricele degetelor și le folosim, în egală măsură, la emiterea sunetelor mai tuturor instrumentelor muzicale... Pictăm și grafiem cu ele, dar și trasăm, în tușe invizibile, adevărate hărți pe trupul femeii iubite, atunci cînd ne așternem mîngîierile tandre pe pielea plină de moliciuni inefabile, dătătoare de fiori greu de bănuit... Însă cînd creierul e foarte obosit, obosite sînt și mîinile, cu palmele și degetele lor cu tot... Atunci ele devin stîngace și, în cele mai multe dintre cazuri, își pierd sensibilitatea, tactilitatea, tandrețea și chiar acea inefabilă sexualitate... Și apare un hiatus, o antinomie deloc dorită între sexualitate și tandrețe-mîngîiere...

*

Avusese sezația, în timpul uneia dintre întîlnirile lor, după ce se consumase acea clipă de extaz a iubirii fizice, că a penetrat-o în continuare și poate chiar mai bine, cu părul, cu ochii, cu pleoapele, cu buzele, cu mîinile, cu palmele, cu coapsele, bref, cu întregul său trup... O fuziune cvasi-totală prin toți porii ființei sale. Ca o dumnezeiască osmoză... O contopire care fusese infinit mai completă și mai profundă decît cea care tocmai se consumase pe calea obișnuită... Atunci se simțise cuprins de-o extatică stare de bine, ca și cum s-ar fi scăldat într-un ocean onctuos de beatitudine...

*

A dezmierda înseamnă a alunga singurătatea, se spune... Trec apoi zile, săptămîni, chiar luni pînă cînd ea îl vrea din nou... A fost mult prea mult timp singură, a cochetat nepermis de mult timp cu însingurarea, care-o sălbăticise, într-o oarecare măsură și care-i indusese falsa impresie că se poate trăi foarte bine și fără iubire... Apropierea dintre ei o salvase de la automutilare sufletească... 

*

Ea, iubirii lor, nu îi acorda întotdeauna timpul necesar petrecerii laolaltă, în singurătate, oxigenul necesar combustiei... Acel timp sine qua non, aidoma unui fluid vital, de care cei doi îndrăgostiți au o imperioasă nevoie să se cunoască, acolo, în străfunzimile lor sufletești...

*

E perfectă soluția oferită de Soljenițîn și anume aceea de a te considera mort, în momentul în care nu mai întrezărești nicio speranță că un lucru (bun) ți se mai poate întîmpla... Să fi trecut, oare, prin asemenea întîmplări-limită? Care să-i solicite o astfel de stare? Poate doar în dragoste, atunci cînd simțea că totul este pierdut... Și nimeni și nimic nu-l mai poate ajuta... A te putea considera „mort”, din acest punct de vedere,  cred că este o abilitate (însușire?) care se dobîndește în urma unui îndelung și dificil exercițiu. Apoi, apropriat, în totalitate...

*

Se bucurase enorm că îl sunase în acea zi, în care își pierduse orice speranță că o va mai face. A întrebat-o, tot în scris (prin SMS), suficient de răutăcios însă, dacă îi fusese dor să-l audă sau, pur și simplu, era doar curioasă să afle cînd va primi cadourile pe care el i le luase și despre care-i vorbise cu ceva timp în urmă... Nu i-a răspuns imediat, ci peste cîteva ore bune, tîrziu, în noapte: Mi-a fost dor mereu și tocmai de aceea nu voiam să ne vedem mai des. Îmi era / este greu fără tine. Am încercat din răsputeri să nu am așteptări mai mari decît îmi pot permite... Chiar dacă nu voi mai fi iubita / amanta ta, eu tot te voi suna... Dacă o să vrei și o să poți să răspunzi. Dacă nu, nu... Eu cred că noi nu avem voie să rămînem supărați unul pe celălalt. Și să nu ne mai vorbim... De reținut.

*

 De aproape 18 luni îi devenise iubită și așa îi va rămîne definitiv (indiferent de ceea ce va crede / simți ea). Da, din clipa în care o văzuse prima oară, și-a dat seama că e pierdut... Se îndrăgostise de ea la prima vedere, cum se spune. Nu i se mai întîmplase niciodată așa ceva, nu credea în așa ceva... Și, pe măsura trecerii timpului, iubirea asta a lui creștea... Era clar că e IUBITA lui, care-i intrase în viață pe ușa din față, cu arme și bagaje... Nu fusese niciodată supărat pe ea în răstimpul ăsta, deși îi dăduse destul de multe motive să fie și simțea că nici nu va putea fi, indiferent ce-i va spune sau cum se va purta cu el... Pentru că îi provocase niște mutații atît de profunde în inimă și-n toate celelalte structuri de rezistență ale ființei, cum nu credea că i se va mai întîmpla vreodată... De exemplu, simțea că lîngă inima ei, inima lui începuse să vadă lucruri pe care, înainte s-o iubească, nu le văzuse... Deopotrivă, lîngă inima ei, inima lui nu-și mai pierdea inocența... Și, lucrul cel mai important, lîngă inima ei, inima lui nu se mai simțea nicidecum deznădăjduită... Cam în stadiul ăsta îl adusese... Cu alte cuvinte, îi așezase inima foarte sus... Apoi, se simțea și foarte ocrotit, în siguranță, cînd îl ținea în brațe... Cînd îl dezmierda, cum numai ea știa s-o facă... Tocmai de aceea și voia s-o vadă mai des...  

*

Cum să rămîi în starea aceasta de îndrăgostire, în în, începutul să devină ne-sfîrșit. Să te afli mereu sau măcar cît mai mult în acea prospețime a începutului. Un răspuns destul de sigur ar fi acesta: să nu-ți consumi iubirea, să n-o devorezi, sleind-o, epuizînd-o. Să o lași să fie, să persiste îndelung, fără mărginire, dacă se poate. Ce mare dreptate are Costion N. în cartea lui, pentru că tocmai asta trăia el cu ea... O permanentă prospețime a începutului...

* din Texte, închipuiri și alte razne