Dulceața și parfumul ceaiului...

Am întrebat odată un puști de clasa a V-a, Rareș, dacă știe cine-i Dumnezeu și dacă l-a văzut vreodată. Mirat dar foarte serios, mi-a spus că da, știe cine e, dar că de văzut, nu l-a văzut niciodată, pentru că pe Dumnezeu, din cîte știe el, nu l-a văzut nimeni. Tu l-ai văzut pe Dumnezeu?, m-a întrebat șăgalnic, așteptînd, cu o vădită curiozitate, să audă ce-i răspund. Nu, nu l-am văzut, i-am răspuns cu o geană de tristețe în glas. Dar mi-ar plăcea să-l văd, am adăugat. S-a luminat brusc: Păi, vezi? Păi, dacă tu zici că nu l-ai văzut, atunci de unde știi că există?, am plusat eu. Păi, hai să-ți spun o chestie. În fiecare dimineață, mama îmi pregătește ceaiul meu preferat. De mentă, amestecat cu tei. Îi pune în el o feliuță de lămîie și, la sfîrșit, două-trei lingurițe cu miere. E minunat!... Dar, uneori, uită să pună mierea și atunci o pun eu, că altfel, îi lipsește dulceața și gustul bun. Bine, bine, dar ce legătură are ceaiul tău cu Dumnezeu? Că io despre El te-am întrebat! Păi, are, că așa cum la ceai, nu știi dacă e dulce și aromat, pînă nu-l guști, așa cred io că e și cu Dumnezeu, care e la fel de dulce și aromat, dar numai atunci cînd te gîndești la El. Eu așa îmi închipui că trebuie să fie Dumnezeu. Pricepi? Pricep!, i-am răspuns uimit. Mă bucur – a conchis puștiul – trimițîndu-mă, scurt, la colț: Nu-i așa că și tu pui miere în ceai?

N.B. De atunci, ori de cîte ori îmi pun miere în ceai, îmi aduc aminte de această conversație cu mult mai tînărul meu prieten...