Amintiri clasate

NOSTALGII PLOIEȘTENE

Din ciclul „MICI ISTORII PLOIEȘTENE, POVESTITE DE COLEGII NOȘTRI”

Astăzi, episodul al III-lea, 

AMINTIRI CLASATE de Bogdan-Lucian Stoicescu

Dragi prieteni,

Avem pregătit un volum de amintiri cu titlul „NOSTALGII PLOIEȘTENE”, care va fi, în curînd, accesibil pe blogul „Liceul Caragiale Ploiești 1966”.

Începînd de joi, 26 martie 2020, zilnic, fiecare autor al volumului (ce va fi disponibil doar pe net) va posta pe pagina grupului nostru (dar și pe blog) un fragment al textului propriu. Cînd terminăm cu micile prezentări, întregul volum va fi disponibil acolo. Această prezentare poate fi găsită și la https://caragiale1966.wordpress.com/2020/03/27/episodul-3/(Marius Bâzu)

***

Scriu de cînd mă știu... Pentru că, la fel, citesc de cînd mă știu...

Însă niciodată nu mi-a plăcut să citesc „programat”, cum s-a întîmplat timp de 12 ani, cu lecturile obligatorii care ni se recomandau de la școală, pe care le citeam pentru că, nu-i așa, n-aveam încotro. Trebuia să trec clasa... Apoi eram obligat să dau tot felul de lucrări de control, extemporale și teze, la care trebuia să primesc note, pentru că așa era „mersul”... Nici textele astea nu-mi plăceau cum îmi ieșeau, deși la multe dintre ele împușcam note mari... Cel mai mult însă îmi plăceau compunerile libere, gen „ce-ați făcut în vacanță”, care ni se dădeau, evident, după ce ne reîntorceam din vacațele mai lungi sau mai scurte sau „descrieți vizita de la muzeu” sau „ce v-a plăcut cel mai mult din concertul ascultat la filarmonică și de ce” etc... Dar pentru a elabora aceste compuneri, trebuia să-mi notez întîmplările prin care treceam, să nu care cumva să le uit sau să-mi scape vreun amănunt... Așa s-au născut acele caiete cu însemnări, care mult mai tîrziu, prin anii terminali ai liceului, aveau să se transforme în „note zilnice”... Sau, mă rog, într-un fel de jurnale, cu însemnări, cît de cît zilnice... Pe unele le-am păstrat, altele s-au pierdut... Cele care au trecut proba timpului, m-au ajutat mult mai tîrziu dimpreună cu memoria mea nu tocmai strălucită, cînd am început eu să-mi scriu textele „serioase”, cum ar fi și acesta despre bunicul meu, pe care i l-am dat cu drag prietenului Marius Bâzu, spre inserare în volumul coordonat de domnia sa...

De la bun început trebuie să vă fac o mărturisire. Deși scriu, cu rare excepții, zilnic, tot felul de chestii care-mi trec prin cap (pentru că în cap le scriu și tot acolo șterg multe dintre ele pînă le așez pe hărtie), dintotdeauna am scris greu, chiar chinuit, gestația textelor fiind îndelungă, ele suferind multe șlefuiri și modificări ulterioare... Lucrez de cele mai multe ori noaptea, din varii motive, cu siguranță că și din pricina faptului că muza mea, care mă vizitează (nu foarte des) e cam somnambulă și vine cînd o aștept cel mai puțin, de regulă, la ore „mici”... Mă rog, dar asta-i o chestie, mai intimă, între mine și dumneaei, muza mea... Nici textul despre dragul meu bunic, pe care vi-l supun, acum, atenției, n-a făcut excepție... S-a născut greu, după îndelungi prelucrări pentru că a scrie despre cei care-ți sînt/ți-au fost dragi, și prin ei despre tine, pentru mine, unul, cel puțin, e un lucru afurisit de anevoios. Dar, odată terminat textul, simt o ușurare și-o bucurie inefabile, lucruri care mă eliberează și-mi netezesc drumul spre textul următor. Și tot așa...

Sper să vă placă iar dacă nu, tot aia e, că e prea tîrziu să mai pot îndrepta ceva acum! 

Bogdan-Lucian Stoicescu 

 ***

„Cred că aveam vreo 7–8 ani, nu mai mult şi-mi amintesc cum bunicul, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date mi s-au întipărit în memorie pentru că el le încercuia, an de an, cu roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în „sepia” a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Regele Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şiaşezată la loc de cinste, lîngă icoana a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţiemarţialăşi, pus la şapte ace, îmbrăcat fiind cu hainele lui de sărbătoare cele mai bune, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu un vin gălbui („Busuioacă de Bohotin”, aveam să aflu eu mult mai tîrziu, de la bunica, un vin care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, la prilejuri deosebite) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta! (...)”