In memoriam Gabi STAMATE

Pe terasă, la o cafea...

„Într-o după-amiază, la Nana Panaitescu, lîngă Piaţa Domenii, la un dulce şi-o cafea pe terasă: «Gîndeşte-te, mă, că poate sînt lucruri care nu ne sînt hărăzite în această viaţă…» şi sub crengile de zarzăr, încărcate de rod, varianta ei m-a consolat cumva. Nu suna tocmai rău. De foarte departe: «Dungile astea or fi de la antenă?»

Aşadar, nu sînt singurul. Nu sînt singur. Şi, pe măsură ce îmbătrînesc, încep să cred că totul rămîne în urma noastră neterminat. Că toate biografiile sînt, într-un anume fel, ratate. Că toţi oamenii sînt, într-un anume fel, divorțați. Că orice traiectorie, indiferent de măiestria figurilor, se încheie cu o aterizare forțată. Că jucăm într-un film mut, în care replicile abia dacă ni se ghicesc pe buze. Că viaţa însăşi este un mare vax. Un enorm chix. Că n-am văzut nici dafinii – tocmai eu, grecoteiul. «Cei ce mor și cei ce trăiesc – fiecare este întotdeauna singur», zice Huxley...
Un film zgîriat, în care vocile ne sînt acoperite de un pian dezacordat.
Pe locul fostei Întreprinderi de Cinescoape, acum e un maidan «for sale». Alături, nişte dughene «for rent». Iar acolo unde munceam de la opt la patru şi aşteptam înnebunit chenzina – unde îi ceream portarului permisiunea să ies din fabrică şi-i promiteam solemn că mă întorc numaidecît, «pentru că mama îmi aduce plăcintă caldă în pauza de prînz» –, acum cresc buruieni, înalte cît omul.”

„Ne furăm priviri în timp ce mă ghidează prin măruntaiele palatului.
― Sînteţi artist?
― Doar pe jumătate...
― Dacă spuneţi asta, înseamnă ca sînteţi unul mare!
Habar n-are despre ce vorbeşte. Are ochi negri, rotunzi și limpezi. Amfitrioana a şters-o englezeşte. Noi, ceilalţi, am rămas captivi lîngă pictura ei scălîmbă şi un rest de vin, în pahare improprii, din palstic. Burta palatului ne digeră lent. De-o parte femeile şi bărbaţii, de cealaltă parte eu. Privindu-i, am impresia că viaţa trece pe lîngă mine din sens opus, în reluare. Ca să mă distrez, îi despoi din priviri și îi las în chiloți. Apoi îi despoi de tot. Cu cîte un pahar în fiecare mînă întinsă, valsez printre doamne cu boruri largi şi domni cu revere scurte: «Andante, andante, just let the feeling grow». Avea să se sfîrșească prost. Şi numai ca să mă aflu în treabă, la plecare i-am lăsat o carte de vizită şi i-am promis, fără să cred o clipă, că voi reveni.”*

p.s. Pierderea unui prieten este insubstituibilă. În asemenea momente cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice văluri, locul dureros rămas gol în firidele sufletului...
Drum bun, dulce Prinţ şi iart-o pe apriga soră moarte – cum îi spunea Emil Botta – care ne adună după ce ne desparte…

* Două dintre textele trimise de Gabi pentru revista noastră, „Gazeta Cărților”. Din nefericire, pe ultimul nu-l va mai vedea publicat. I-l vor citi, poate, numai îngerii, cărora de-acum încolo, Gabi le va scrie...