A amîna înseamnă a înmormînta o faptă bună.
*
nesigur
ochii mei parcau / pe schimbarea la față a chipului tău (Mihai Vieru)
*
Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea
de a povesti. Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie învățat, însușit, practicat.
(Sorin Stoica)
*
*
Într-o noapte, în dormitor, se aude un foşnet abia perceptibil:
fîş, fîş, fîş… „Ce se întîmplă, draga mea?”, întreabă neliniştit soţul, privind
spre şifonier, de unde părea că se aude foşnetul cu pricina…„Ce să fie…”, îi
răspunde somnoroasă consoarta… „Ni se demodează hainele…”
*
Spune undeva Emanuel Ungaro: Seducţia este legată de magie sau alchimie, care creează un fel de relaţie socială între două fiinţe, între un bărbat şi o femeie, între doi bărbaţi, între două femei sau între un adult şi un copil. Seducţia este întotdeauna acea dorinţă extraordinară de a pătrunde în fantasmele unei persoane. Fiecare are ceva de spus privitor la acest subiect: nu există legi, reguli, nimic scris. Aerul, privirea spun totul.(...) Cînd lucrez, privesc lumea ca un bărbat, nu ca un designer. Vreau să seduc şi îi dau mijloacele prin care să seducă. Seducţia înseamnă putere. Hainele sînt o expresie a libertăţii corpului. Înainte, totul se ascundea. Acum se vede mai bine imperfecţiunea umană. Deoarece perfecţiunea nu înseamnă, neapărat, seducţie. Seducţia este descoperirea detaliilor interioare.
*
Spune undeva Emanuel Ungaro: Seducţia este legată de magie sau alchimie, care creează un fel de relaţie socială între două fiinţe, între un bărbat şi o femeie, între doi bărbaţi, între două femei sau între un adult şi un copil. Seducţia este întotdeauna acea dorinţă extraordinară de a pătrunde în fantasmele unei persoane. Fiecare are ceva de spus privitor la acest subiect: nu există legi, reguli, nimic scris. Aerul, privirea spun totul.(...) Cînd lucrez, privesc lumea ca un bărbat, nu ca un designer. Vreau să seduc şi îi dau mijloacele prin care să seducă. Seducţia înseamnă putere. Hainele sînt o expresie a libertăţii corpului. Înainte, totul se ascundea. Acum se vede mai bine imperfecţiunea umană. Deoarece perfecţiunea nu înseamnă, neapărat, seducţie. Seducţia este descoperirea detaliilor interioare.
*
Uneori e nevoie de o singură femeie pentru a deșertifica
sufletul unui bărbat...
*
Din „SHIJING”(se pronunţă aproximativ:
„Şi-ţîn”), „Cartea Poemelor”, citesc – traduse din vechea chineză şi datînd de
prin secolul al XVI-lea înainte de Christos – versuri de-o frumuseţe stranie,
copleşitoare... Se simte, mai presus de orice, prin vălul diafan al cuvintelor,
acea sublimă trăire a trăirii, curgînd irizat în blînde litanii despre viaţă
ori tînguiri despre moarte, un mod de-a fi al omului etern: E cîmpul înţesat
de vrejurile ierbii / În roua grea-mbibată. / Cu ochi scînteietori şi faţa de
lumină, / Făptură minunată, / Te-am întîlnit aici întîmplător, / Dorinţelor un
vis, acum adevărată. // E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii / În roua
grea-mbibată. / Cu faţa de lumină preacurată, / Făptură minunată,/ Te-am
întîlnit aici întâmplător,/ Să ne ascundem în iubirea aflată. (Întîlnirea).
*
Despre cărți și alte închipuiri... O carte de
hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul
cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi
legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul,
duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic
senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă.
Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este
altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei
dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte
tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft
prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges
spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un
cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le
chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce
resurecţia lui, ca un miracol al unui alt fel de înviere. În caz contrar,
cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent
de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă
desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu
ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată,
luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o
carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe
semnificative.
*
(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte
istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde... Marin Mincu („Intermezzo”)
*
„Luaţi o carte de cinci sau şase sute de
pagini, citiţi începutul, câteva rânduri. Apoi săriţi tocmai la ultimele, sub
care scrie Fine. Atunci, chiar fără să ştiţi ce se întâmplă în cuprinsul
cărţii, gândiţi-vă că numai să scrii cu mâna atâtea pagini şi nu din mintea ta,
ci la dictarea altei persoane, este o muncă istovitoare, şi nu doar fizică, ea
cerând măcar o atenţie continuă, dacă nu mai mult decât atâta; uneori este
istovitor să citeşti cartea gata tipărită, fără a sări nici o pagină
şi urmărind să-i înţelegi cuprinsul. Dar atunci, ce muncă i s-a cerut celui
care a scris-o, pornind din neant, ca să construiască o lume necunoscută nici
de el însuşi? Căci lumea din carte se naşte la fel de greu cum s-a născut odată
lumea adevărată, căreia i-au trebuit milenii până să fie aşa cum o vedem
astăzi. Ba cred că lui Dumnezeu i-a fost mai uşoară Creaţiunea, căci avea de
îndeplinit fapte elementare, începând cu despărţirea pământului de ape,
bunăoară, care se impunea de la sine. Pe când o carte care nu redă nimic ce-i
elementar în viaţă, acestea fiind spuse în trecut, de alţii, ce spaimă trezeşte
în sufletul celui pornit să pună în ea o nouă facere a lumii, într-o lume de
mult făcută! Am meditat un an la această idee.” Radu Tudoran („O sută una
lovituri de tun”, vol. 6 din ciclul „Sfîrșit de mileniu”)
*
*
Anatomopatologică. Dacă cineva este, cu adevărat,
un om frumos pe dinlăuntru, n-ar trebui să fie îngrijorat. Acest lucru se va
vedea foarte clar la autopsie!
*
Trebuie să ne înconjurăm de oameni care ne fac fericiți,
lîngă care ne simțim bine, care ne ajută la nevoie... Care n-ar profita
niciodată de noi... Cărora întotdeauna le pasă... Pentru că numai pe aceștia
merită să-i păstrăm în viața noastră. Restul sînt doar în trecere...
*
Zice conu Alecu Paleologu: Orice om
inteligent și glorios merită să fie glorios fiindcă este inteligent”. Și tot el:
„Cîndva aveam o convingere: omul deștept se îmbogățește. Da’ de unde! Prostul
se îmbogățește și numai la asta se gîndește. Deșteptul are lucruri mult mai
interesante în cap, alte conversații, alte bancuri, alte combinații productive.
Nu se îmbogățesc decît proștii. Sigur că se întîmplă ca unii să se îmbogățească
pentru că au un talent special pentru afaceri, o intuiție mai exactă. Nu o
etică, nici o filozofie a avuției. Ci o estetică a avuției. Ăștia sănt oamenii
bogați și inteligenți. Unii dintre ei. Nu toți au această calitate. Dar pe cei
inteligenți nu-i prea vezi mereu în actualitate. Nu pot fi omiși dar nici nu
sănt foarte agreați. Românul admiră bogăția, dar nu pe bogatul inteligent.
Bogăția se admiră pentru prostia ei, nu pentru inteligența ei. Am remarcat că
prostia place, are simpatizanți, are partizani. Prostia este un lucru unanim
apreciat și aducător de glorie.
*
Decît să te temi de moarte, mai bine te-ai
teme de o viață nepotrivită. Bertolt Brecht
*
Asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia
mă preumblu de mai bine de 11 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon
estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza
mării dar mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea
tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe
inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie,
diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează
poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii
feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii
adevăraţi, în carne și oase, sînt cu totul altceva, adică o specie aparte,
rară, pe cale de dispariţie), ca şi aceia din viaţa reală, cînd proliferează
necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi
simplu, aşa cum au apărut. De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i
şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo,
înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Ori, poate o fi cum zicea Ştefan Iordache
cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de
prietenie... Dumnezeu știe...
*
De ce rîde o țară. Citesc un minunat text
semnat de mexicanul Juan Villoro („Lettre Internationale”, nr. 59, toamna
2006), „Cuba – în ce direcţie o va lua timpul?” în care reproduce integral un
splendid poem aparţinînd lui Antonio José Ponte („Vieţi paralele – Havana
1993”). Transcriu un vers frumos: „Ca şi cum lumina ar fi plecat cu o
plută...”. Întotdeauna cînd găsesc astfel de minunăţii, îmi vin din cap
cuvintele lui Paul Valéry : „Quand le vers est très beau, on ne songe même pas
à comprendre...” Apoi, Villoro, spre sfîrşitul eseului, cu gîndul, probabil, la
Mexicul natal: „Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să ştii de ce se rîde în
acea ţară.” Perfect valabil. Cu condiţia ca-n acea ţară să nu se rîdă aiurea-n
tramvai ori ca proasta-n tîrg – cum ar fi zis bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte!,
cînd, ţînc fiind, rîdeam fără pricină – aşa cum bag de seamă că se întîmplă tot
mai des, în ultima vreme, în Românica noastră...
*
Iadul sînt ceilalți. Jean Paul Sartre
*
Unul dintre microtextele lui Gabi. Nu cred că greșesc dar simt
că, pînă la un punct, iubirile noastre păreau a avea puncte comune... Ori poate că toate iubirile totale se aseamănă între ele... Dumnezeu știe... Așadar: Am cunoscut-o la un salon auto. Ea poza pentru Maserati iar
eu fotografiam pentru o agenție. Frumoasă tare, de-ți lua mințile. STAS. Tocmai
terminase liceul. După aceea am tot vorbit la telefon, o mulțime, insita să
ieșim la un drink, ceva, un suc, iar eu o refuzam de fiecare dată. Tinerețea ei
mă intimida și mă țineam la distanță, așa că mi-am interzis să mă îndrăgostesc,
orice-ar fi. Spuneam «nu». Nu, nu, nu! Pînă la urmă, nu mai știu exact cum,
ne-am întîlnit. Ne plimbam fără țintă, fumam,
bîntuiam periferiile, o așteptam înfrigurat și prezența ei mă paraliza. Mă
mulțumeam s-o privesc și înghițeam în sec. Apoi au urmat acele discuții
interminabile în care ne mărturiseam absolut orice. Confidențele noastre erau
din cale-afară de crude, cumva perverse, dar pe măsură ce ne atașam unul de
celălalt, creștea și pericolul de-a ne certa aiurea, din nimicuri, și asta
se-ntîmpla frecvent, apoi îmi lipsea, apoi ne țineam calea, apoi ne împăcam și
o luam de la capăt. Și discutam ore şi ore, zile și nopți în șir, eu intins pe
spate, ea la fereastră. Eram dependet de glasul ei tărăgănat și începusem s-o
visez, uneori explicit, dincolo de orice imaginație, și, fără să recunosc
deschis, o doream. Să ne împletim sevele, să te cunosc deplin, gîndeam eu în
secret, pe dinăuntru. Dar nu era nimic de făcut, nu aveam cum, nici nu se punea
problema, nu era loc de-ntors, eram prieteni, să fim cuminți, cîtuși, și am
dus-o așa niște ani, pînă am obosit amîndoi. Păcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu