Margareta Sterian*
(1897–1992)
În amintirea sufletului mort
A murit un suflet cîndva,
Apa e aspră, rece.
Fără cîrmă pe creastă de val,
Cine mă-ntrece?
Ușor e mortul ce-l port,
Cît e de ușor!
Alai, miriade de stropi,
Soarele arzător.
Departe e țărmul, departe,
Cine ne cheamă?
Păsări pribege ca noi,
Nu-ți fie teamă.
Visurile
Nu-mi este milă de visuri. De ce s-au supus, de ce n-au știut să se apere, să dispară, să renască altundeva? Zăboveau – iar timpul se strecura dincolo de zona puterii lor, le părăsea, descoperea poteci noi, se avînta, risca, pierdea la joc și se îmbogățea cîștigînd tăria de a pierde... Călătorea cu trenurile lor, plutea pe corăbiile lor, se cufunda în unda mărilor care zadarnic le așteptaseră și al căror singur nume amețește, ieșind din unda lor purificat. Al lui era cerul de deasupra fluviilor, a drumurilor paralele ce se-nsoțesc și se despart, și se contopesc iar, asemenea vieții...
Firul de iarbă care ne încolțește la picioare are infinit mai mult curaj și mai multă înțelepciune decît visurile noastre: el nu lasă să i se fure ora lui.
* „Poeme * Imagini * Proze”, editura Eminescu, 1977
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu