Texte cu elice

Între două ape...
(foto: B.-L.S.)

„Un soare nefiresc de cald în acea zi de toamnă tîrzie, ale cărui raze calde se filtrau prin arama ultimilor frunze aninate pe ramuri... Ierburile bătrînului parc, îngălbenite, arse de brumele dimineților reci, erau acoperite cu un covor gros de frunze moarte ce foșneau înfundat sub pași, umplînd aerul dens de miresmele tainice ale toamnei. Peste toată firea, plutea un cer curat și luminos, albastru, curat, ca argintul strecurat, precum privirile mirate ale unui copil. Singuri, pașii îl purtau spre locuri numai de ei știute. La marginea acelui parc se străduia să reziste, uitat de lume, un străvechi cimitir...
Toma se strecură împingînd poarta ruginită a micului cimitir, năpădit de volbură, de tufișuri încîlcite și de ierburi înalte, uscate, cu pietrele funerare și crucile ițindu-se ici și colo, gîrbovite, împovărate, parcă, de anii așezați peste ele, crăpate, albite ca și oasele de sub ele, lustruite de vînturi și spălate ploi, ce păreau crescute direct din pămînt...
O luă pe-o potecuță care nu ducea nicăieri. Pe un sîtlp ruginit, gîrbovit, gata-gata să se prăbușească, se legăna imperceptibil o placă de tablă prinsă cu-o sîrmă, pe care abia se mai puteau distinge literele unei inscripții: «Sunați aici». Stătu puțin pe gînduri, întrebîndu-se nedumerit: «Cine pe cine să sune în pustietatea asta, în care părea că nimeni și nimic nu mai tulburase liniștea locului, din vremuri imemoriale?»
Stătu cîteva minute bune, așezat pe un mușuroi de cîrtiță înierbat, la umbra unui tei bătrîn... Apoi se întinse pe spate, în iarba înaltă, peste frunzele uscate care miroseau plăcut, ca un așternut curat... Privi o vreme cerul înalt, perfect senin, limpede, adînc, fără urmă de nor, un imens iris albastru al unui ochi nevăzut... Închise pleoapele, ascultînd liniștea, care se făcea din ce în ce mai mare... La un moment dat, ca prin vis, auzi un foșnet lin, abia perceptibil... Ca o inefabilă bătaie a unor aripe... Se uită în împrejur... Nici o adiere, nici un tremur, nici o vibrație nu se făceau simțite... Nu se clătina nici un fir de iarbă...
Doar un fluture mare, pufos, de-un alb strălucitor, luminos, ca un înger mic, speriat, zburătăcea zigzagat peste morminte. Urmări cu privirea diafana făptură care-și întrerupea, cînd și cînd zborul, zăbovind apoi preț de cîteva clipe, cu aripele strînse, pe piepturile de țărînă caldă ale mormintelor, părînd că ascultă tainele șoptite de cei petrecuți. [...]”*

* Din Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, volum aflat în pregătire