Texte cu elice

„Iubirea nu te înfășoară cu un garou, din contră: ea eliberează (...). Ea este căutarea mai mult sau mai puțin lucidă, mai mult ori mai puțin consimțită care conduce pașii fiecăruia. Ea e adevărata și singura cunoaștere posibilă a unei lumi care nu mai suportă o alta și care și-a pierdut toate făgașele care conduc la ea.” [...]

„Cred sincer în iubire, în puterea ei. Cred că iubirea e amintirea Paradisului, ultimu-i zvîcnet în memorie, reminiscența lui. Fiindcă Paradisul l-am pierdut mai întîi, apoi l-am dat uitării. Dar el e-aici. E sufletul.” [...]
„Pentru iubire, uitarea e ca umbra pentru trup, cea care o dublează: fantomă și, deopotrivă proiecție. Iubirea e o uitare care își amintește; uitarea – o memorie care, în virtutea legăturii cu eternitatea, lasă o urmă – acea amintire gingașă și alunecoasă ce ne străbate uneori și care ne cufundă în plenitudine, în extaz. Cînd iubesc, mi-aduc aminte de Paradis.” [...]
„Cînd oamenii cred în Ea, mă refer la Iubire, ei bine, operele lor se pătrund miraculos de existența ei. Ai admirat frescele lui Giotto? Privirea reginei din Saba la Arezzo? Ai ascultat «Variațiunile Goldberg» de Johann Sebastian Bach? Arta spune ceea ce cuvintele, care nu știu tot ce există, care nu știu să cuprindă în întregime ceea ce ființele resimt în adîncul inimii lor, nu pot să exprime mereu. Arta vorbește pe limba inimii pentru că ei i se adresează. Există o putere mîntuitoare a artei: ea reînoiește religia – această verigă spre Iubire, căreia îi mai putem spune pe celelalte nume ale sale: creație, bucurie, compasiune. ” [...]

„(...) iubirea dintre Tristan și Isolda este fatalitate, căutare fără astîmpăr ce năzuiește către noapte și nu-și poate găsi împlinire decît în moarte. Din acest mit s-a născut iubirea-pasiune, care venerează suferința și tinde spre năruire, care se hrănește din absență, din himere și care idolatrizează piedicile. Eu, una, doresc iubirea fericită care ne cere să-i oferim celuilalt libertatea pe care am adus-o la lumină din fîntîna iubirii lui. Iubirea așa cum o cîntă Rilke: «Căci asta-i vina, de-o are cineva: / libertatea celui sporit să n-o sporească / cu toată libertatea ce o găsesște-n sine. / Avem, unde iubim, numai atît: / a lăsa pe cellalt; căci a ne ține / ne pare-ușor și nu trebuie-n vățat.” Tocmai în progresia aceasta a fluxului, a bucuriei, a împărtășirii este iubirea imperativ absolut. Trebuie să oferi, niciodată să seci de viață. Dar, ca să evocăm iubirea de felul acesta, nu putem decît să lăsăm cuvîntul poeților.” [...]

„În iubire, la fel ca în muzică, tăcerii îi las locul cuvenit. Tăcerile acestea trăite în chip absolut care compun Clipa și care, așadar, devin mai mari ca timpul, mai mari decît eternitatea; ele îi sunt iubirii chiar elogiul.”

Hélène Grimaud

(„Lecții aparte”, Polirom, 2015, pp. 128–132)

                                                                         Mozart

Concertul nr. 23

(Hélène Grimaud)