Pământule din noi, fă-te cer!
(C.D.)
„Sf. Antonie cel Mare: «Omul de va avea în minte moartea, nemurire îi va fi, iar de nu, moarte îi va fi.»” (p.100)
„Abia în împrejurări tragice înțelegem cuvintele care cad ca niște veștminte de pe suflet, lăsîndu-l gol. Explicațiile nu folosesc la nimic pe malul unei gropi în care odată cu cel lăsat acolo, moare și ceva din noi. Murim și noi împreună cu cel acoperit de țărînă. Tăcem, plângem și atâta tot.... «Așa a fost să fie...», vine un glas dinăuntru. Ne agățăm de cuvinte ca de niște colaci de salvare, în naufragiul nostru. Ne-a rămas numai strigătul după ajutor, invocând Cerul cu disperare. Nu învingem moartea prin cuvânt, dar măcar încercăm să ne învingem pe noi înșine de frica morții, să supraviețuim, să nu cădem. Cuvântul e pe măsura omului, nu pe măsura morții, dincolo de strigătul nostru, de muțenia și perplexitatea în care ne va lăsa ca o întrebare fără răspuns; căci în fața morții, «de ce», «pentru ce» sunt întrebări caduce puse din perspectiva vieții. Ne mângâiem cu gândul că «viața merge mai departe, merge înainte», dar și Moartea spune la fel: «Îmi văd de drumul meu, în viața voastră, în fiecare dintre voi, și fiecare la rândul lui. Sunt oceanul care înghite marea...»”. (p. 123)
Pr. Constantin Dogaru
(1954–2013)
*Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu