Creme, văpseluri, sulimanuri

 Wet Silk de © Ruth Bernard, 1938

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei ... (mesaj pe telefon de la ea). Toma își dădu brusc seama, ieri, în timp ce o asculta în telefon, plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi relatîndu-i tot felul de întîmplări amestecate, că nu se schimbase deloc, că era tot EA, acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea electromagnetică. Se simţea de parc-ar fi fost transportat printr-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi, însă, privind ca printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide, precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice vietăți marine… Îi scrisese într-un alt mesaj că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa era... Dacă îi plăcuse ceva la ea (că-i plăcuseră o groază, oho...)? Ei bine, ceea ce-l cucerise definitiv și de la bun început, fusese faptul că ea era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît, uneori, habar n-avea cîte sînt în acelaşi timp. Însă, ceea ce i se părea foarte ciudat, era că absolut cu nici una dintre „ele” nu se plictisea. Dar şi atunci şi mereu de atunci înainte, tocmai asta îl încînta / cucerea, îi încălzea inima pe de-a-ntregul la fiinţe aidoma ei (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii sale): acea imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze, însă în alt loc, în alt timp… Deşi trecuseră atîţia ani, rămăsese, practic, neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd o cunoscuse şi, după cît se pare, aşa avea să rămînă mereu. Să fi uitat ceva?

(din „Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, volum aflat în pregătire)