Poemoteca

Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”

și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat

pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,

băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,

toți trei în cămăși multicolore și cu pletele

în bandane înguste de curcubeu…

Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,

stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat

cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,

căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea

pildă a lui Adam și a Evei sale.

Ei nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu

la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai

cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăștia,

așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.

Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian

se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele

cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite

și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana

ți-l mai dăruie cîteodată – sau însuși Domnul!

Liviu Antonesei

Nu-l cunosc personal pe scriitorul (poet, eseist, redutabil blogger) și universitarul ieșean Liviu Antonesei, o personalitate marcantă a culturii românești contemporane și autor al sensibilului poem de mai sus. Însă știu multe despre dumnealui, din varii surse, precum ar fi, în primul rînd, din nostalgicele dar nu lipsitele de umor povestioare ale lui Nino Stratan și Traian T. Coșovei dar și ale altora, apoi din unele dintre volumele dumisale (pe acelea pe care am reușit să mi le procur și să le citesc de-a lungul timpului), dar şi din unele cronici și texte despre cărţi şi autorul lor, apărute prin te miri ce luminișuri de reviste literare (tipărite sau virtuale) și, nu în ultimul rînd, citind blogurile dumisale.

De blogul din care am „furat” poemul de mai sus (@ntonesei’s blog), am aflat cu mai bine de cinci ani în urmă de la un drag prieten comun, Radu Ioan Lupașcu, adică de la acela care, timp îndelungat, îmi trimitea zilnic, cu o precizie de ceasornic elvețian, postările fratelui Liviu. Pe care le citeam/citesc în continuare, cu o nesmintită plăcere.

Am devenit imediat abonatul acestui blog, ba mai mult, m-am și împrietenit cu autorul lui, dacă pot spune așa, permințîndu-mi, cînd și cînd, să comentez unele dintre postările dumisale. Apoi am corespondat și pe pe mail, comentînd, printre altele, și despre volumul meu de convorbiri cu Nino, dar și despre alte cărți de și despre Nino, apărute în ultimii ani la Ploiești, pentru ca apoi să i le și trimit prin poștă. Evident că nu i le-am expediat mînat fiind de gîndul că va scrie despre ele, ci am fost motivat doar de sentimentul că unui alt prieten bun de-al lui Nino i-ar plăcea să aibă aceste cărțulii. 

Iar acum, dacă maestrul tot a scris despre ele, nu pot decît să-i mulțumesc și să-l sărut pe fruntea inimii dumisale.

Anul trecut, în martie, l-am invitat pe Liviu Antonesei la Ploiești, să-și lanseze lucrarea sa Jurnal din anii ciumei, 1987–1989. Încercări de sociologie spontană (ediția a doua, revăzută și augmentată, apărută la Editura „Cartea Românească Educațional”, Iași, 2019) dar, din păcate, din pricina pandemiei care se abătuse peste noi, am amînat sine die evenimentul, ratînd, astfel, și plăcerea mult așteptatei întîlniri față către față cu domnia-sa, care nutresc speranța că se va întîmpla cît de curînd, de îndată ce sturlubaticul virus își va fi frînt aripile...