Jurnal de-a bușilea...

Julian Barnes, în cartea dumisale „Singura poveste”, se întreabă, la un moment dat, întrebîndu-ne: „Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin?” Cuvintele acestea ale lui mi-au amintit de răspunsul pe care l-am primit, prin anii ʼ80 ai secolului trecut, de la bătrânul paracliser al bisericii de lemn „Sf. Nicolae” din Cuhea (azi, comuna Bogdan Vodă, Maramureș), aproape centenar pe atunci, pe care l-am întrebat, printre altele, dacă e mai bine să nu te naști și, deci, să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că e mult, mult mai bine să te naști, ficioruʼ tatii!, mi-a răspuns bătrînul, fără să clipească, avînd un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor... Bref, răspunzînd într-un fel întrebării lui Barnes, cred că nu există o altă suferință mai plăcută decît atunci cînd iubești mai mult...

***

Ce spune despre sine dl Andrei Pleșu în editorialul dumisale dintr-un  număr recent al Dilemei Vechi (894/27 mai–3 iunie a.c.), un articol republicat cu titlul „Înlăuntrul trebilor din afară”, apărut prima oară în excelenta revistă „Plai cu boi” a lui Mircea Dinescu, din ianuarie 2000, a cărei colecție integrală o dețin și pe care n-am m-ai recitit-o de mult...

Se consideră un sedentar, și nu unul oarecare, ci unul cu „sistemă, ideolog al sedentarismului”. Și mai crede că obiceiul de a călători e un scandal. 

(Nu, nu-s un sedentar în acest spirit al lipsei de mișcare și nici vreun teoretician al lui nu mi-s, cu toate că nu sînt un fan al călătoriilor lungi care, pentru mine, unul, nu-s chiar un scandal, chiar dacă nu mă dau în vînt după ele și nici nu sufăr dacă o perioadă mai lungă – cum a fost cea datorată pandemiei din ultimul an –, nu plec pe te miri unde; în general, îmi petrec viața într-un cerc cu diametrul relativ mic dar mă simt bine așa, cît mai departe de tumultul marilor aglomerații, drept pentru care izolarea din ultima vreme nu m-a afectat din acest punct de vedere; totuși, simt nevoia, uneori, să „evadez” fără o țintă precisă - să mă „aerisesc” adică -, de unde mă reîntorc acasă, de fiecare dată cu un soi de bucurie lăuntrică dată de tihna și siguranța cuibului... Recordul personal pentru cea mai lungă călătorie l-a constituit voaiajul de 10–12.000 de kilometri de acum vreo patru ani - mă mai așteaptă încă unul anul acesta -, cu avionul, pînă la copiii noștri stabiliți la Boston. Kilometri care mi-ar fi prins bine să-i fac, măcar în parte, pe jos, cu o mașină și cu vaporul. Există, așadar, și un alt fel de a călători „long distance” dar fără să te miști aproape deloc. 10-12 ore în scaunul avionului, lipsa unei minime deplasări în spațiu, fie ea și de dezmorțire, e mai mult decît stresant, devine un chin... Ca să nu mai zic de interdicția de a fuma măcar o țigară!)

Cravata îl sufocă iar costumul îl falsifică, zice mai departe dl Pleșu. 

(Sînt pe aceeași lungime de undă cu domnia-sa. Oare cînd mă voi fi îmbrăcat ultima oară „la costum”? Habar n-am! În garderoba mea sărăcăcioasă am mai multe cravate, majoritatea provenite din cadouri, pe unele nu cred să le fi purtat vreodată, vreo 2-3 sacouri și tot atîtea perechi de pantaloni de „stofă” și, dacă nu mă înșeală memoria, posed un singur costum de haine bun, purtabil adică... Și cîteva perechi de pantofi... Cred că nici nu mai știu să mă mișc într-o asemenea ținută... Uneori, îmi scot aceste haine din șifonier și le probez prin casă, constatînd, uneori cu surprindere, că nici nu mă mai încap! Și, imediat, îmi propun să fac ceva mai multă mișcare... Rămîne doar propunerea, helas!)

Protocolul îi stîrnește ilaritate dlui Pleșu.

(Niciodată nu m-am simțit bine în astfel de împrejurări oficiale. Mi se pare că sînt împăiat, că mă mișc precum o sperietoare de ciori sau, mai rău, robotic, precum „Omul de tinichea” din „Vrăjitorul din Oz”. Am o ținută de parc-aș avea un băț în fund...)

E alergic la surîsul de complezență iar conversația de „dineu” i se pare o umilință dlui Pleșu.

(Nu știu cum să mă comport în astfel de ocazii, deși am fost de mai multe ori pus în situația să îndur asemenea adevărate suplicii... E terifiant. Nici nu pot gîndi cum trebuie. Sînt atît de stîngaci, încît răstorn pahare pline, scap tacîmuri, mă înnec cu mîncare, o dau pe mine, mă bîlbîi... Cît despre surîsul de complezență sau cel profesional, cred că în cazul meu e vorba, fără putință de tăgadă, despre un rictus, dacă nu de-a binelea chiar de-un rînjet... )

Suferă de sincerism, dl Pleșu, este dubitativ, colocvial în exces, ironic. 

(Sînt colocvial doar dacă-mi priește atmosfera; în rest, le am pe toate, cu asupra de măsură.)

Îi place singurătatea și nu-l interesează veacul pe dl Pleșu.

(Și eu iubesc singurătatea, mă simt bine doar cu mine sau cu extrem de puține persoane în juru-mi, fără însă să fiu un singuratic pur sînge sau să mă însingurez deliberat; n-am, nici pe departe, vocația ascetului, și nici nu sînt un asocial, un pădureț, sau un rătăcit, altfel spus; cît despre „veac”, dacă i-am înțeles bine sensul, pentru mine el nu există...)

Dl Pleșu crede că defectele proprii pot deveni funcționale. Adică, limitele tale îți sunt mai necesare decît „calitățile”. În sensul că, scrie dl Pleșu, „nu doar «darurile» tale native sînt valorificate, ci și insuficiențele, minusurile, neputințele tale.” 

(Perfect adevărat, dar cîți dintre apropiații sau mai puțin apropiații mei țin cont de asta? Mai ales femeile, care sînt mari amatoare de asemenea „calități”; exclusiv de calități, dacă acest lucru ar fi cu adevărat posibil...)

***
„De unde sînt eu?
Sînt din copilăria mea.
Sînt din copilăria mea ca dintr-o țară.”
Antoine de Saint-Exupéry
(„Micul prinț”)

***

Se spune că, doi oameni, chiar dacă stau unul lîngă altul, nu vor vedea niciodată același curcubeu. Nu neapărat pentru că fiecare dintre cei doi ar percepe în alt chip culorile, ci și pentru că fiecare dintre ei va vedea lumina refractată în alte picături de apă. În copilărie, nu știam că, alergînd zănatic către curcubeu (să văd, îmi ziceam io, de unde începe și unde se termină!), el se îndepărta de mine cu aceeași viteză. Habar n-aveam că, dacă aș fi fost într-un avion, l-aș fi văzut rotund, și nu sub forma unui arc de cerc. Îl vedeam așa, deci, pentru că eram cu „picioarele pe pămînt”, io aflîndu-mă chiar în centrul lui, aflat sub tălpile picioarelor mele și indicat de umbra mea, pentru că nu știam că pot vedea un curcubeu numai dacă am soarele în spate.

Mult mai tîrziu aveam să aflu (de la orele de fizică din gimnaziu, cînd studiam despre „lumină” dar și din alte surse, pentru că apariția curcubeului m-a fascinat dintotdeauna) că, în zilele de vară, nu voi putea vedea niciodată un curcubeu după ora 9.00 și pînă pe la 16:00, aceasta pentru că, așa cum mi-a spus odată profu’ meu de fizică, un curcubeu poate fi văzut doar dacă soarele se află pe bolta cerească la un unghi mai mic de 42 de grade față de privitor (cu alte cuvinte, ceva mai jos de „jumătatea cerului”).
O legendă veche spune că zeița curcubeului se numește Iris, ea fiind aceea care, în fiecare seară, dă la o parte vălul diafan ce acoperă bolta cerească, lăsînd să se vadă stelele...
Tocmai de aceea, de drag de curcubeu, pe ultima mea cățelușă (un airdale terrier), plecată de o groază de ani pe steaua ei, am și botezat-o Iris...

***

Îmi plac enorm băiuțeii de la Vax Populi, cu Razvan Anghelescu, fostul meu coleg de gazetă (la „AltPHel”, pe vremuri), în pole position... Tare-mi plac întrebările pe care le pune el românilor verzi de la țera, ale căror răspunsuri, în majoritatea cazurilor, sunt demne de a figura într-o antologie sui-generis a puținătății mintale, cum nu știu dacă se mai poate alcătui altundeva pe planetă, ca aici, la Romanela. La auzul unor astfel de gugumănii nu știi ce să faci mai întîi: să rîzi, într-o primă fază, însă nu poți s-o faci pînă la sfîrșit, că, imediat, într-o a doua, ți se pune-un nod în gît și-ți vine a plînge, gîndindu-te exclusiv la faptul că oamenii ăștia umblă liberi pe străzi, ba mai mult, mulți dintre ei au dreptul să voteze.

Întrebare: „Cine a inventat apa?”

Românul verde (cu toată seriozitatea din dotare): „Păi, cine s-o inventeze? Românii! Că românii ie cei mai dăştepţi! D’aia îi muşcă toţi dă cur. Că e ăi mai dăştepţi!“ (Vax Populi)