Memento

Sergiu Celibidache

(28 iunie 1912, Roman, România – 14 august 1996, Neuville-sur-Essonne, Franța)

(Sursa foto: Fundația Celibidache)

„Să trăiești, înseamnă să trăiești evoluția sunetului, evoluția stărilor afective, nu să le înțelegi.” (S.C.)

„Dirijorul nu este neapărat muzician, dar el poate să fie şi muzician. Un om care face ordine în orchestră, pentru ca instrumentele să cînte deodată, să nu devină nici unul prea strident și să ia naştere o oarecare funcţie muzicală – asta încă nu înseamnă muzică. Este doar premisa care face posibilă naşterea muzicii.” (S.C.)

„Celibidache domneşte şi cînd şade. Aici, sus, el construieşte, din mii de note bruckneriene, catedrale sonore.” 

Klaus Umbach

În urmă cu 109 ani se năștea celebrul dirijor român, cu origini grecești (Celibidaki, după tată), personalitate complexă a artei muzicale și dirijorale românești (și universale), unanim recunoscut drept unul dintre iluștrii șefi de orchestră ai secolului trecut. A studiat matematica la Iaşi, apoi a urmat cursurile Politehnicii bucureştene, ajungînd, în 1936, la Berlin, unde a studiat filosofie și muzică.
A fost un artist cu un simț muzical ieșit din comun, dublat de un auz desăvîrșit, iar din punct de vedere al artei dirijorale și al pedagogului, un perfecționist. Fire impulsivă, de-o franchețe frizînd cinismul, manifestată, deopotrivă, față de colaboratorii și studenții săi dar și față de apropiații săi, a fost, în egală măsură, adulat și contestat.
Așa cum notează criticul muzical Klaus Umbach în volumul său*, „Celibidache poate jigni şi prin mimică, şi anume în aceeaşi măsură în care se pricepe să-i dojenească şi să-i lichideze pe oameni cu vorba. Cînd ochii săi frumoşi se îngustează, iar porţiunea gurii amorţeşte şi devine rigidă, înseamnă că se adună nori negri de furtună. Celibidache poate sfîşia cu privirile încă în timpul concertului, fără să spună un cuvînt. (…) Dar această faţă poate exprima şi bunătatea întruchipată.” Despre extraordinara expresivitate a feței lui Celibidache, în același volum, Umbach scria că „între frunte şi bărbie acesta dispune de mai multe registre decît are orga tuburi.”
Pe 29 august 1945 Sergiu Celibidache a dirijat primul său concert cu filarmonica berlineză, urmîndu-i la pupitrul dirijoral celebrului șef de orchestră Wilhelm Furtwängler, el conducînd celebrul ansamblu simfonic pînă în 1952, perioadă în care a susținut cu acesta peste 400 de concerte, impunîndu-se rapid ca o personalitate muzicală remarcabilă, de talie mondială.

Celibidache a detestat înregistrările, discurile fiind pentru el doar nişte „clătite cîntătoare”, opunîndu-se vehement, ori de cîte ori i se ivea prilejul, comercializării muzicii pe astfel de suporturi. „Un disc nu face decît să strice, pe disc se păstrează tot, numai esenţialul nu”, spunea deseori. Drept pentru care, timp de 40 de ani nu au existat înregistrări din concertele sale, cu foarte rare excepţii. Abia după moartea sa, au început să apară numeroase înregistrări audio sau video. O singură excepţie a făcut Celibidache în timpul vieții sale, permițînd realizarea anumitor înregistrări video (din concerte sau chiar și de la repetiții), mai cu seamă cele cu simfoniile bruckneriene, adevărate mărturii care vin să probeze, peste timp, comunicarea perfectă și deplina înțelegere care, în concepția sa, trebuie să existe între dirijor şi orchstră.
„Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cît pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atît tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte dintre cele mai faimoase înregistrări live.” (sursa: http://www.fundatia-celibidache.com/)
Printre numeroasele și importantele distincții obținute de-a lungul întinsei sale cariere muzicale desfășurată pe parcursul a aproape 50 de ani, care vin să consfințească excepționalele dumisale calități și prestații artistice, se pot aminti, printre altele, titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, cel de Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, precum și cel de „Comandor al Artelor și Literelor”, conferit de către Guvernul Francez.

* Celibidache, celălalt maestru, ed. Vivaldi, 1998

Gabriel Fauré

Requiem (op. 48)

«Rehearsal London Symphony Orchestra»

BBC, 1983