miercuri, 30 iunie 2021

Raftul cărților

 FERICIREA*

Fericirea n-are aproape nici o legătură cu plăcerea. Cea din urmă e agitată. Fericirea e calmă. Plăcerea trece repede. Trecătoare și ea, fericirea poate dura însă mai mult – acesta este, de fapt, riscul, dar și pericolul legat de ea. Există numeroase și felurite plăceri, lista lor este interminabilă. Fericirea are mii de măști diferite, dar rămâne peste tot aceeași. «Toate familiile fericite seamănă între ele», erau primele cuvinte ale lui Tolstoi din Anna Karenina, «dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei».(...)
Unii au ajuns să se sature de fericire. Multe suflete zbuciumate se îndepărtează nu doar de plăcere, ci și de fericire, pentru a deveni mai bune sau, dimpotrivă, pentru a deveni criminale. (...)
Poate ar trebui reamintit că o căutare frenetică a fericirii reprezintă calea cea mai sigură către eșec și decepție. Fericirea nu este un scop și cu atât mai puțin o carieră sau o obligație. Ea e un cadou, o surpriză și o răsplată, pentru cei care nu-și pierd timpul ca s-o cultive. Ea cade, ca din întâmplare, pe capul și în inima celor care, departe de a se îngriji de ei înșiși, se ocupă cu altceva și au grija celorlalți.”*
Jean dʼOrmesson
* din volumul Călăuza rătăciților, ed. Baroque Books & Arts, București, 2017, pp.59-60

Jean dʼOrmesson
(supranumit Jean d'O) este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist, filosof și jurnalist (autor a peste 40 de volume), creator al unor emisiuni literare de televiziune cu un mare impact mediatic, este adesea evocat ca eternul «fericit», grație seninătății sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris într-o famile aristocratică de catolici practicanți, contele Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson a condus, timp de trei ani (1974–1977) celebrul cotidian „Le Figaro”. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze (din 1995, membru de onoare al Academiei Române), preluînd fotoliul lui Jules Romain, după ce obținuse marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru „La gloire de lʼEmpire”. Om de dreapta de sorginte gaullistă, a fost unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Intelectualilor pentru o Europă a Libertăților și un susținător al fostului președinte francez Nicolas Sarcozy. 
A fost considerat, grație intensei sale activități jurnalistice (desfășurată timp de mai bine de 40 de ani), drept ambasadorul mediatic al Academiei franceze. A încetat din viață la 92 de ani, în urma unui cancer.

Niciun comentariu:

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...