„Pământule din noi, fă-te cer!”
(C.D.)
„Cât de amăgitoare este această lucrare a trupului, câtă unire are mintea cu ea, încât nu mai știi dacă mai întâi trebuie să scapi de mintea lucrătoare prin trup, sau de trupul lucrător prin ea.” (p. 99)
„Îmi reproșez că citesc și studiez mai mult decît mă rog, apoi îmi spun că și studiul e tot un fel de a mă ruga pentru că se transformă în meditație. În capul meu sunt convertibile. Nu știu ce să spun.” (p. 110)
„Cultură, subcultură, incultură. Detest abilitatea verbală care vrea să țină loc de cultură. Cultura – spray; în schimb, apreciez pe cel care vrea «să știe».” (p. 110)
„Și atunci, de ce, totuși, scriem? «Nulla dies sine linea» – spuneau anticii. Nu scriem decît pentru a ne apăra și a ocroti ființa din noi. Scriem pentru a îmblânzi dureri care, altfel, ne-ar devora fără milă. Scriem pentru că mai credem în puterea, în magia de altădată a cuvântului; că cei ce scriu sunt semnul, «rămășița» ce nu vrea să moară odată cu veacul, acea seminție aleasă urmașă a miticului Hermes Trismegistul. Nimeni nu scrie cu adevărat decât din subconștientul ființei sale. Subconștientul ființei se travestește, luînd forma cuvântului, a cuvintelor. Cuvintele sunt partea exprimată a sufletului, a acestui subconștient și totodată partea exprimată (expresia) a lucrurilor. Ele creează spectacolul unei lumi fără de care n-am ști nimic. Așadar, cuvintele sunt personaje, actori. Ele sunt cele care interpretează (traduc) realitatea, de aceea o pot și trăda. Omul e actor secundar, interpret de mîna a doua, dar necesar, pus să dea viață cuvintelor, să sugereze ceva, ca în teatru. Cuvântul nu minte, cuvintele, da. O, Doamne, când mă gândesc cât de mult iubim cuvintele... (p. 132)
„Din păcate, o parte dintre creștinii noștri au transformat «Noaptea de Paști», «Ziua Învierii» în «revelion»... Vin, stau la coadă, așteaptă să ia «paștele», ajung acasă, îl împart cu cei dragi și apoi chefuiesc pe cinste... În acest timp, preoții, în Sfântul Altar, săvârșesc Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie... Ferească Dumnezeu ca acest obicei, aproape păgân, să nu devină tradiție, dacă nu cumva a și devenit...” (p. 134)
„Prin Jertfa și Învierea Sa, Mântuitorul a fost singurul care a convertit realitatea Morții în mit, într-o nălucă. De atunci, zidul Morții a devenit fereastră...” (p. 139)
„Nu a crede e greu, ci a iubi. Nu a te consacra cunoașterii, ci a suporta, a avea conștiința cunoașterii. Cunoașterea e pe măsura iubirii...” (p. 181)
„Spirit pragmatic (obtuz): nu de soare am nevoie, ci de căldura și lumina lui.” (p. 182)
„Timpul se hrănește cu răbdare (la propriu și la figurat), mușcând din toate cele de pe pământ, dar, la rîndul lui, e mâncat de veșnicie; e ca o carie în măseaua lumii, în dantura lucrurilor; lumea ne doare, și lucrurile ne dor, nu din pricina lor, ci a noastră.” (p. 183)
„Ca și natura, femeia este imprevizibilă, bărbatul ar trebui să se atașeze de ea ca de o superstiție sublimă, ca într-un act magico-erotic, s-o caute în timp ce crede că a găsit-o, și s-o îmbrățișeze mai târziu.” (p. 206)
„Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), dar iubirea nu este Dumnezeu... Dumnezeu este Adevărul (Ioan 14, 6), dar a.d.e.v.ă.r.u.l nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Lumina (Ioan 8, 32), dar lumina. nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Viață (Ioan 14, 6) dar viața nu este Dumnezeu, Dumnezeu este Existența, dar existența, cele ce există nu sunt Dumnezeu, Dumnezeu este Unul dar u.n.u.l nu e Dumnezeu... De meditat...” (p. 207)
„Ce lecție de bărbăție ne oferă «femeile mironosițe», atâtea femei și mame creștine, nouă, așa zișilor bărbați întru credință... Ziua femeii (creștine) nu e pe 8 martie, ci pe 25 martie, de Buna Vestire și, mai ales, în Duminica a III-a după Paști. Să se smerească fiece bărbat până la ieslea din Bethleem, să crească Maica Domnului, maică și fecioară, în orice femeie creștină, și în orice copil-bărbat... ” (p. 212)
„Cei doi plămâni ai creștinismului... Priviți organismul uman: ambii plămâni sunt împreună verticali: ortodoxie și catolicism. Să fie protestantismul legătura?” (p. 215)
„Dumnezeu nu poate fi auzit decât în tăcere, ca și Muzica...” (p. 218)
„Dragostea e începutul și sfârșitul cunoașterii. Penibilă concepția modernă asupra ei: dragostea, a iubi?...” (p. 222)
Pr. Constantin Dogaru
(1954–2013)
* Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu