Memento

Părintele Justin Pârvu sau întoarcerea la Dumnezeu
(1919 – 2013)

„Să trăieşti ca un sfînt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!”

„Anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrîneţii care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor. Dacă tu nu te gîndeşti doar la tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile şi greutăţile aproapelui. Aşa că eu chiar dacă sunt la 94 de ani, trăiesc totodată vîrsta celui de lîngă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani.

Şi anii pentru mine nu mai sunt ani… Noi dirijăm timpul în raport cu nevoinţa noastră faţă de Dumnezeu. Sfîrşitul lumii este sfîrşitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mînia lui Dumnezeu. Şi cu cît te nevoieşti mai mult pentru celălalt, cu atît eşti mai tînăr…”

Arhimandrit Justin Pârvu

În această zi, în urmă cu opt ani, a trecut la cele veşnice, într-o xeniteie proprie doar sfinţilor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti dintotdeauna: părintele arhimandrit Justin Pârvu, ctitorul și, apoi, stareţul mănăstirii nemţene Petru Vodă (purtătoare a hramului Sfinţiii Arhangheli Mihail şi Gavriil; http://petruvoda.ro/), cel care a vegheat îndeaproape, într-un anonimat bine lucrător, ridicarea ei din temelii, în urmă cu aproape 30 de ani şi al cărei duhovnic a fost pînă în clipa înveșnicirii sale.

De la vîrsta de 18 ani de cînd s-a închinoviat, devenind frate de mănăstire (la Durău) și pînă în clipa în care a închis ochii, deci preţ de 76 de ani, părintele Justin a fost un desăvîrşit şi aprig mesager al creştinilor ortodocşi în lumea duhului, un neostoit propăvăduitor al Iubirii, Milei, Credinţei şi, mai presus de orice, al Dragostei faţă de semenii săi, al căror devotat slujitor a fost şi pentru care şi-a jertfit întreaga existenţă. Nu o dată, despre smerita sa fiinţă şi curata sa viaţă, s-a spus, pe bună dreptate, că s-a petrecut „jumătate pe pămînt, jumătate în cer”. Care viaţă, din nefericire pentru noi toţi, muritorii de rînd, s-a mutat cu totul „la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit”. De altfel, am convingerea că oameni asemenea părintelui nostru Justin nu mor în accepţiunea obişnuită a cuvîntului ci, aşa cum însuşi sfinției sale îi plăcea să spună, doar se întorc să se odihnească la «acasele» lor, adică acolo şi numai acolo „unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu”. A fost, în tragicii ani ai ultimului război mondial, preot misionar pe Frontul de Est (1942–1944). Apoi, după 1948, pentru crezurile şi credinţa lui nesmintite, a cunoscut „binefacerile” sistemului concentraţionar din România communistă, timp de 16 ani trecînd prin temutele închisori Văcăreşti, Jilava sau Aiud, în final fiind «reeducat» la Piteşti. Monahul a fost în timpul detenţiei miner la Baia Sprie iar după eliberare, muncitor forestier.

A îndurat umilinţe şi privaţiuni de neînchipuit, care nu l-au îngenuncheat nicicînd, ba, dimpotrivă, l-au întărit şi mai mult în profunda şi nestrămutata sa credinţă întru Hristos. A fost preot şi duhovnic pentru mii de mireni, monahi şi monahii. A ctitorit mănăstiri şi aşezăminte pentru cei oropsiţi, a fondat reviste (http://atitudini.com/), a scris cărţi. Toţi aceia care i-au fost alături de-a lungul vieţii – în închisori şi apoi în viaţa de «afară» – au mărturisit cu mîna pe inimă că este cel mai liber om ce le-a fost scos în cale de Dumnezeu. „În elină, «călugăr» înseamnă «bătrîn frumos», şi părintele Iustin arată vădit cum se păstrează frumos în chip cineva care îmbătrîneşte întru necurmata curăţire («albire») a sufletului prin nevoinţe de tot felul, prin săvîrşirea faptelor bune ale credinţei, prin smerenie şi pocăinţă”, spunea cîndva scriitorul Florin Stuparu. Şi cîtă dreptate are.

Dispariţia pămînteană a arhimandritului Justin Pârvu, moartea sa, cu alte cuvinte, nu-i decît o excepţională întîmplare tristă, salutară mai presus de orice, pentru ca, parafrazînd un mai vechi gînd al călugărului şi preotului lui Dumnezeu, noi, poporul său, mai mult sau mai puţin îndumnezeit prin jertfa dumisale, să avem un destin…