Raftul cărților

„Dumnezeu este autor de bestseller, dar este un autor nefericit, pentru că e foarte dezamăgit de publicul lui, cărţile lui sunt prost citite. A scris o carte, Vechiul Testament, apoi a scris Noul Testament, apoi a scris Coranul şi s-a hotărât să se oprească aici în cariera lui literară, pentru că e înţeles prost. A scris cărţi bune, pe care oamenii le citesc prost şi, când se uită la umanitate, are impresia că oamenii nu au înţeles nimic. Nu trebuie să ne supărăm pe cărţi, ci pe cititorii lor. Sunt persoane care vor citi Vechiul şi Noul Testament, Coranul şi vor deveni mai spirituali, se vor înălţa moralmente. În urma lecturilor, devin optimişti, deschişi către ceilalţi, generoşi. Dar alte persoane vor citi aceleaşi cărţi şi vor păstra din ele doar ceea ce poate să fie o justificare pentru violenţa pe care o dezvoltă. Şi în Coran sunt lucruri minunate, dar sunt şi chemări la crimă, la infidelitate. Trebuie să înveţi să citeşti nu doar litere, ci să-ţi exersezi spiritul critic. Nu poţi citi lucrările sacre fără să ai un simţ critic, trebuie să ştii să reflectezi. Literatura religioasă e critică, pentru că există contrarii în interiorul ei.
Încerc să-l salvez pe Dumnezeu, pentru mine Dumnezeu nu este autorul violenţei.”

Éric-Emmanuel Schmitt

***

„Muzica e mai mult decât muzică, iar compozitorii sunt mai mult decât compozitori. Pentru mine, compozitorii nu sunt doar compozitori, sunt ghizi, sunt învăţători, sunt filosofi care ne învaţă să trăim. Spiritul meu este modificat de muzică, este iluminat de muzică. E ceea ce povesteam în cartea „Viaţa mea cu Mozart“. Aveam 15 ani, am avut o depresie pe care o au mulţi adolescenţi, îmi era teamă de viaţă, de a trăi şi eram atras de moarte. Am făcut un plan să mă sinucid, atunci la 15 ani, dar am fost salvat de un profesor care m-a dus la o repetiţie la „Nunta lui Figaro“ a lui Mozart. În câteva minute m-am vindecat. Era o doamnă planturoasă care s-a urcat pe scenă şi a început să cânte aria Contesei... Şi am fost vindecat: Mozart mi-a redat dorinţa de a trăi, pentru că depresia înseamnă moartea acestei dorinţe. Mi-am spus că voi mai rămâne puţin pe pământ şi, iată că trăiesc datorită lui Mozart! Muzica face parte din viaţa mea spirituală, din credinţa mea. Muzica este capabilă să îmi dea bucurie, atunci când nu o am. Cu Chopin, Schubert, Mozart, te simţi mai puţin singur. Înţelegi că tristeţea face parte din experienţa umană, e universală, cu cât asculţi mai multă muzică, cu atât auzi frumuseţea. Puterea muzicii este aceea de a transforma tristeţea în frumuseţe şi aceasta ţine de o spiritualitate incredibilă. Devin filosof, când ascult o bucată din Chopin.”

Éric-Emmanuel Schmitt

„– Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut. Dar ce-i necunoscutul? Uite, ce zic eu, Oscar: să nu-ți fie frică, ci să ai încredere. Uită-te la fața lui Dumnezeu pe cruce: suportă durerea fizică, dar nu simte nici o suferință morală, pentru că are încredere. De-aia, cuiele îl dor mai puțin. Își tot spune: îmi face rău, dar nu poate să fie ceva rău. Asta câștigi dacă ai încredere. Voiam să-ți arăt.” (p. 65)

„Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența. (pp. 99-100)

Din volumul „Oscar și Tanti Roz”, Humanitas, 2016

„Atunci când cauți moartea, motivele rămân la fel de misterioase ca acelea care te fac să îmbrățișezi viața, sunt obscure, rareori formulate, ascunse în adâncurile ființei sau în abisurile conștiinței. Ochii noștri nu ajung la acele dimensiuni, nu știu nimic despre rădăcinile sau despre seva care țin drept trunchiul copacului, ochii nu văd decât ce e la suprafață, tulpina, rămurișul. Privirea omului nu e în stare să capteze decât rezultatul, niciodată activitatea secretă a lucrării care ne ține în viață sau ne elimină.

Eu n-am de ce să mă omor, dar nici nu am motiv anume de a exista: sunt la dispoziția unui curent mai puternic decât mine. Forța pe care o simt îmi stârnește curiozitatea, lăcomia, mă încântă, mă interesează, mă face răbdătoare, curajoasă, mă ține trează, mă înfurie, mă precipită.” (p. 134)

Din volumul „Otrava iubirii”, Humanitas, 2016 

Francezul Eric-Emmanuel Schmitt (n. 1960) este absolvent al cursurilor prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Este doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea de la Valognes”. Îi urmează piesa Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, „Variațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare primul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu „Grand Prix du Théâtre” pentru întreaga activitate. De același succes fulminant se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat” (2000), „Adolf H. Două vieți” (2001), „Pe când eram o operă de artă” (2002), precum și eseul „Viața mea cu Mozart” (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ — „Milarepa” (1997), „Domnul Ibrahim și florile din Coran” (2001), ecranizat în 2003 (în regia lui Francois Dupeyron, cu Omar Sharif în rolul principal), „Oscar și Tanti Roz” (2002), „Copilul lui Noe” (2004), „Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa” (2009) și „Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată” (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri” (2006), „Visătoarea din Ostende” (2007), „Concert în memoria unui înger” (2010), distins cu premiul „Goncourt” pentru nuvelă, „Cei doi domni din Bruxelles” (2012) și „La vengeance du pardon” (2017).
În 2008 publică romanul „Ulysse from Bagdad”, în 2011, „Femeia în fața oglinzii”, în 2013, „Papagalii din Piața Arezzo”, în 2014, dipticul „Elixirul dragostei” și Otrava iubirii”, în 2015, „Noaptea de foc”, iar în 2016, „Omul care vedea dincolo de chipuri”. În 2019 îi apare „Jurnalul unei iubiri pierdute”, distins în 2020 cu Premiul „Jules Renard”.
Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. Majoritatea volumelor sale au fost traduse în românește.