Jurnal de-a bușilea

„Puțini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-și mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sînt martorii, martirii unei epoci”, scrie undeva Ernesto Sábato. Și pe bună dreptate. Pentru că eu, unul, nu cred că-ți poți povesti propria viață cu detaşare. Cu pasiune, da. Viața altora, da, chiar e de bun augur s-o povesteşti cu o anume detaşare. Cu luciditate. „Cîtă luciditate, atîta conştiință, cîtă conştiință atîta pasiune şi deci atîta dramă”. Camil Petrescu ştia cu asupra de măsură ce spune. Sînd întru totul de acord cu punctul de vedere al lui Sábato, cum cred că, bunăoară, ar fi fost și regretatul prozator Sorin Stoica, ale cărui texte le transcriu acum pentru a le strînge într-un proiectat volum.

*

O „vechitură” de 50 de ani. Poate chiar ceva mai mult... Evident că nu mai țin minte cine ne-a făcut-o... Poate văr-miu Mihai, cine mai poate ști? Am găsit-o printre alte de mult uitate fotografii prin care cotrobăi, cînd și cînd, atunci cînd mi se face dor de planeta dispărută a copilăriei mele... În ea sînt alături de unul dintre cei mai buni prieteni ai celor mai lipsiți de griji și luminoși ani ai vieţii mele, Adrian Ş. (născut în aceeaşi zi, lună şi an cu mine, frați gemeni dar din mame diferite, cum ne plăcea să spunem...). Am pozat chiar în fața casei în care locuia Adrian, situată chiar peste drum de locuința bunicilor paterni, pe strada Principatele Unite din Ploiești, la numărul 17... O fotografie bătîrnă-bătîrnă, cum ar fi spus Popa Moșuʼ, unchi-miu de la Ghimpați, fie-i țărîna ușoară, da’, oricum, mai jună cu măcar fro 10-12 ani decît băiuţeii din ea, dacă e să mă iau după chipurile noastre de atunci! Asta cu aproximație, deoarece pe dosul micului dreptunghi de hîrtie foto nu apare înscrisă data la care a fost făcută, așa cum se întîmpla să fie la majoritatea celorlalte... Îmi plac fotografiile vechi așezate cuminți în albume desuete cu colțurile mîncate de trecerea inexorabilă a timpului, aceste mici și fragile eternități de-o clipă ce înviază, parcă, doar atunci cînd le privesc...
*
Cum ar trebui să fiu, acum cînd simt că bătrînețea e atît de aproape și-mi dă tot mai des semne și tîrcoale? Cred că unul dintre cele mai dumiritoare răspunsuri pe care le-am primit vreodată, a fost acela venit de la Sfîntul Atanasie – ucenicul Sfîntului Antonie cel Mare din Egipt, părintele monahismului – atunci cînd spunea despre acesta că, aflat la vîrsta bătrîneții și a desăvîrșitei înțelepciuni, era vesel, blînd și politicos... Atunci, fie astfel!

*
Cînd vrei să scrii și nu poți, și te tot întrebi de ce, și nu afli un răspuns mulțumitor... Într-un final, după îndelungi șovăieli și poticniri, ți se limpezește totul cu o întrebare din Evanghelii, perfect dumiritoare: „Cine poate, silindu-se, să adauge staturii sale un cot?”