Altfel despre muzică*

Mi-a fost întotdeauna foarte greu să scriu despre oameni pe care nu-i cunosc personal, adică pe care nu i-am întîlnit niciodată în carne și oase, cum se spune. Cărora nu le-am întîlnit privirile ori zîmbetele ori nu i-am auzit vorbind. Cu alte cuvinte, despre care nu știu mare lucru. Așa stau lucrurile și în ceea ce-l privește pe domnul Dumitru Ungureanu, pe care îl „cunosc” doar din textele sale, pe care i le-am citit pe ici pe colo, prin cîte-un luminiș de revistă literară, cel mai adesea în Suplimentul de cultură (uneori și prin Dilema Veche) unde, de ani buni (vreo 15 la număr, pare-mi-se) ține un fel de rubrică muzicală. Și cu care domn sînt „prieten” de ani buni doar pe Facebook. Zic un fel de, pentru că nu puține dintre textele sale de acolo nici nu-s sută la sută despre muzichiile care-i merg la suflet. Sau pe care tocmai le-a descoperit, le-a ascultat și vrea să ni le supună atenției. Pentru că, de multe ori, comentariile sale muzicale se retrag discret în background, făcînd loc în avanscenă povestirilor ițite din propria-i viață, suculente, sturlubatice cu măsură, fermecătoare de cele mai multe ori și întotdeauna mustind de-un umor sănătos. Însă unul cu ștaif, de sorginte englezească, adică sec și cu poantă subtilă. Care, ca orice poantă care se respectă, vine la sfîrșit, ca la epigrame ori fabule, decisiv. Precum se petrec lucrurile, bunăoară, în textul despre vizita grupului britanic Queen la București (în 1986), din prezentul volum.

Tocmai de aceea, textele lui Dumitru Ungureanu strînse sub genericul Rokin’ By My Self ** sînt, pentru mine unul, departe de ceea ce, cu un termen generic, aș putea numi „cronici muzicale” (de altfel, nici nu prea ai cum pune un titlu precum acesta, „Pietre rostogolite pe islaz”, unei asemenea cronici). Cu alte cuvinte, sînt departe de a fi niște articole sau eseuri împănate de termeni tehnici, de strictă specialitate, academici chiar, deci scorțoși și prețioși deopotrivă, care au darul de-ați impune oarece respect, ba mai mult, de-a te trimite, dacă nu direct la colț, măcar să mai pui mîna pe-o carte despre muzică sau să asculți vreun disc ori să vizionezi te miri ce concert ori spectacol al artei lirice, pentru a afla cu ce se îngurgitează sonurile (indiferent de gen). Nu mi-au provocat niciodată, absolut nici o bucurie asemenea texte, care au, mai presus de orice, darul de a introduce și o anume distanțare gomoasă între autor și cititor, altfel zis, o punere la respect, aspect care, mie unuia, nu mi-a mers, de cînd mă știu, la lingurea. Ba chiar, așa cum spunea o tare dragă inimii mele artistă, Dianne Reeves, astfel de texte fac de cele mai multe ori rău muzicii în genere și, cu asupra de măsură, celor care-o plăsmuiesc...

În schimb, textele lui Dumitru Ungureanu sînt scrise frumos, limpede, cu o sinceritate liminară și fără să fie pîndite de demonul originalității (cum ar fi spus Petre Țuțea), deci fără țarțamuri și alte bagatele inutile, așezat, cu sensibilitate și fără ifose de mare cunoscător într-ale muzicii, la obiect, cu condei sigur, dovedind un incontestabil talent de prozator. Fără a da verdicte și fără a emite adagii ori a înălța encomioane cutărei vedete aflate pe val ori nu știu cărei trupe dragi dumisale. Și, last but not least, trădînd o mare și insațiabilă dragoste pentru fenomenul muzical, privit în ansamblul lui. Multe dintre textele domniei sale m-au trimis, dintru început, – grație stilului scriiturii și subiectelor abordate – cu gîndul la minunatele producțiuni prozastice ale unui foarte talentat scriitor, Sorin Stoica, și el mult drag inimii mele, din nefericire plecat foarte de tînăr dintre noi...

Pentru a nu mai lungi pelteaua, închei, nu înainte de-a mai spune doar că, pentru mine, scrierile lui Dumitru Ungureanu, pe care, ori de cîte ori am ocazia, le (re)citesc cu o nesmintită desfătare, nu sînt altceva decît niște stenice flash-uri de viață (aidoma fotografiilor pe care le face și pe care, în marea lor majoritate, le postează pe Facebook, unde, pe bună dreptate, strîng like-uri cu nemiluita!), povestite înțelept și hîtru, întotdeauna asortate fiind cu generoase trimiteri către muzici de cea mai bună calitate – susurînd molcom doar acolo, în memoria afectiv-auditivă a cititorului –, aparținînd unor celebrități despre care tocmai se face vorbire.

Keep swinging, maestro!

* Postfață scrisă la volumul Rokin’ By My Self de Dumitru Ungureanu, editura Akakia, București, 2021, 360 p., broșată, ediție bibliofilă. Din tirajul total, 110 exemplare sînt numerotate și nepuse în comerț. Dețin exemplarele cu nr. 23 și 31.

** Din volumul cu același titlu, pe care l-a meșterit cu har și drag prietenul Radu Lupașcu, adică tocmai acela care m-a rugat să scriu cîteva rînduri despre el și autorul lui.