Muzicoteca de dinamită

„To me, I thought ‘Stairway’ crystallized the essence of the band. It had everything there and showed the band at its best as a band, as a unit. Not talking about solos or anything. It had everything there. We were careful never to release it as a single. It was a milestone for us.
Every musician wants to do something of lasting quality, something which will hold up for a long time and I guess we did it with ‘Stairway’.”

Jimmy Page

(„Rolling Stone”, 1975)

‘Stairway To Heaven’ – Led Zeppelin IV (1971)

Poemoteca

Timp suspendat 4
(foto: © B.-L.S)

 Cîntec de iarnă

Eşti atât de frumoasă, iarna!

Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nici o mireasmă,

şi nici o boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mîinile tale, iarna!

Şi nu trece nimeni

doar

sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gîndul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

cîte doi

cîte patru.

Nichita Stănescu

(„Sensul iubirii”, 1960)

Lumea în care trăim

NU-L LĂSĂM PE DUMNEZEU SĂ LUCREZE ÎN VIAŢA NOASTRĂ*

„(...) sunt foarte puţini oamenii cu care poţi face duhovnicie. Cu cei mai mulți ajungi să faci psihologie, sau o psihoterapie ortodoxă, în cazul cel mai fericit. Pentru un psiholog, chiar ortodox, știu eu, și neortodox, lucrurile pot să fie mult mai clare, în sesnsul că psihologia are, cît de cît, un sistem. În duhovnicie nu există sistem – sau, cel puțin, n-ar trebui să existe un sistem. Însuși termenul de duhovnicie ne duce cu mintea în lumea Duhului, unde trebuie să fie libertate și să cultivăm cumva în noi o stare a inimii, care să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în viața noastră. Iar oamenii, nefiind pregătiți pentru lucrul acesta, dar nici noi, duhovnicii, nu suntem pregătiți să-i ajutăm pe oameni, cumva rămînem într-o lucrare omenească, chiar dacă pare duhovnicească, dar nu-i duhovnicească.
Harul lui Dumnezeu nu lucrează mecanic, magic în om, nu forţează omul. Uneori şi greutăţile, chiar greutăţile pe care le simţim după o spovedanie, neîmplinirile, faptul că ajungem să cădem mereu în aceleaşi păcate, că nu se schimbă nimic în viaţa noastră, sunt cumva nişte semne că nu-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Şi aceasta este o problemă şi pentru duhovnici, şi pentru cei care se spovedesc. Apoi toate greutăţile şi deznădejdea, să zic, care ne apasă, şi care îl împiedică pe om în lucrarea mântuirii, cumva toate ne dau nişte semnale că trebuie să schimbăm ceva în noi. Şi se poate schimba. Cât Dumnezeu ne mai lasă să trăim, asta înseamnă că se mai poate schimba.”

Părintele Serafim de la Cebza

* „Familia ortodoxă”, nr. 1 [96] pe 2017)

Iubirea pricinuieşte minunile. Iubirea este adîncul, abisul luminării. Iubirea este statornicia îngerilor.

Ioan Scărarul

(„Scara Raiului”)

Remember

RICHARD OSCHANITZKY

(1939-1979 )

Muzicoteca de dinamită

 Memphis Slim

Every Day I Have The Blues

Memento

Întîia și a doua aflare a cinstitului cap al Proorocului Înainte mergător și Botezător al lui Hristos.

Icoana Sf. Ioan Botezătorul
( Rusia, sec. XVII)

Numele IOAN, care provine din ebraicul Iohanan (יוחנן), este o prescurtare a lui Yahôhānān, adică „Dumnezeu S-a milostivit” („Yahwe este îndurător”) și care a fost transliterat din greacă, Ioannes (Ιωάννης).
Cel mai important om de pe Pămînt „dintre cei născuți din femei” (Matei 11, 11; Luca 7, 28), purtător al acestui nume, a fost, fără doar și poate, Îngerul Pustiei, Yohanan ben Zahariya – Ioan fiul lui Zaharia, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Înainte mergător și Botezător al Mîntuitorului Iisus Hristos, singura persoană care avea să atingă cu palma mîinii drepte creștetul Fiului lui Dumnezeu și care, între toți sfinții Sinaxarului, este prăznuit de cele mai multe ori de Biserica Ortodoxă: Nașterea sa (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Soborul său (7 ianuarie), Întîia și a doua aflare a capului său (24 februarie), A treia aflare a capului său (25 mai) și Zămislirea sa (23 septembrie).
Despre Ioan Botezătorul, avva Sofian Boghiu a spus cîndva: „(...) este ființa de legătură dintre profeți și Apostoli, marele pustnic și marele celib și, totodată, primul martir din lumea creștină: el moare pentru sfințenia vieții de familie.”

O, Mergătorule înainte al Domnului și Botezătorule al lui Hristos, mari și multe sunt vredniciile date ție de la Dumnezeu, fiindcă tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, după făgăduința și proorocie îngerească, te-ai și născut. Numele tău prin cuvîntul Arhanghelului Gavriil mai înainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegării limbii tatălui tău s-a pecetluit.

(din „Rugăciune la nașterea Sf. Ioan Botezătorul”)

N. B. Legenda populară dedică ziua de 24 februarie, numită și a Dragobetelui, unui personaj misterios, de sorginte precreștină, despre care însă nu se știu multe lucruri. Doar că este foarte tînăr și că ar fi copilul Babei Dochia (sau Odochia), una dintre cele mai importante figuri ale mitologiei românești, al cărei nume, conform mai multor opinii, ar fi legat de cel al Sfintei Martire Evdokia (sărbătorită în calendarul creștin-ortodox de rit vechi, pe 1 martie). Folcloriști și etnografi valoroși precum academicianul Simion Florea Marian, Tudor Pamfile ori profesorii Ion Ghinoiu și Irina Nicolau atribuie Dragobetelui rolul de zeu protector al iubirii și îndrăgostiților, aidoma omologului său, sfîntul romano-catolic Valentin din Terni, episcop de Interamna și, prin extrapolare, fiind asemuit cu zeii Eros (din mitologia greacă) și Cupidon (sau Amor din mitologia romană).
Pe scurt, tradiția folclorică spune că pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului, în această zi, e musai ca iubiții să se îmbrățișeze și să se sărute. După care, ei trebuie să își făgăduiască solemn că nu se vor supăra și minți unul pe celălat și că se vor ajuta ori de cîte ori va fi nevoie.
 

Sonet 

(Trecut-au anii...) 

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcată

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,

O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereți

Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!

Mihai Eminescu

(„Făpturile cerului”, foto de © B.-L.S.)

Memento

Johnny Winter

(1944 – 2014)

Raftul cărților

„Dumnezeu este autor de bestseller, dar este un autor nefericit, pentru că e foarte dezamăgit de publicul lui, cărţile lui sunt prost citite. A scris o carte, Vechiul Testament, apoi a scris Noul Testament, apoi a scris Coranul şi s-a hotărât să se oprească aici în cariera lui literară, pentru că e înţeles prost. A scris cărţi bune, pe care oamenii le citesc prost şi, când se uită la umanitate, are impresia că oamenii nu au înţeles nimic. Nu trebuie să ne supărăm pe cărţi, ci pe cititorii lor. Sunt persoane care vor citi Vechiul şi Noul Testament, Coranul şi vor deveni mai spirituali, se vor înălţa moralmente. În urma lecturilor, devin optimişti, deschişi către ceilalţi, generoşi. Dar alte persoane vor citi aceleaşi cărţi şi vor păstra din ele doar ceea ce poate să fie o justificare pentru violenţa pe care o dezvoltă. Şi în Coran sunt lucruri minunate, dar sunt şi chemări la crimă, la infidelitate. Trebuie să înveţi să citeşti nu doar litere, ci să-ţi exersezi spiritul critic. Nu poţi citi lucrările sacre fără să ai un simţ critic, trebuie să ştii să reflectezi. Literatura religioasă e critică, pentru că există contrarii în interiorul ei.
Încerc să-l salvez pe Dumnezeu, pentru mine Dumnezeu nu este autorul violenţei.”

Éric-Emmanuel Schmitt

***

„Muzica e mai mult decât muzică, iar compozitorii sunt mai mult decât compozitori. Pentru mine, compozitorii nu sunt doar compozitori, sunt ghizi, sunt învăţători, sunt filosofi care ne învaţă să trăim. Spiritul meu este modificat de muzică, este iluminat de muzică. E ceea ce povesteam în cartea „Viaţa mea cu Mozart“. Aveam 15 ani, am avut o depresie pe care o au mulţi adolescenţi, îmi era teamă de viaţă, de a trăi şi eram atras de moarte. Am făcut un plan să mă sinucid, atunci la 15 ani, dar am fost salvat de un profesor care m-a dus la o repetiţie la „Nunta lui Figaro“ a lui Mozart. În câteva minute m-am vindecat. Era o doamnă planturoasă care s-a urcat pe scenă şi a început să cânte aria Contesei... Şi am fost vindecat: Mozart mi-a redat dorinţa de a trăi, pentru că depresia înseamnă moartea acestei dorinţe. Mi-am spus că voi mai rămâne puţin pe pământ şi, iată că trăiesc datorită lui Mozart! Muzica face parte din viaţa mea spirituală, din credinţa mea. Muzica este capabilă să îmi dea bucurie, atunci când nu o am. Cu Chopin, Schubert, Mozart, te simţi mai puţin singur. Înţelegi că tristeţea face parte din experienţa umană, e universală, cu cât asculţi mai multă muzică, cu atât auzi frumuseţea. Puterea muzicii este aceea de a transforma tristeţea în frumuseţe şi aceasta ţine de o spiritualitate incredibilă. Devin filosof, când ascult o bucată din Chopin.”

Éric-Emmanuel Schmitt

„– Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut. Dar ce-i necunoscutul? Uite, ce zic eu, Oscar: să nu-ți fie frică, ci să ai încredere. Uită-te la fața lui Dumnezeu pe cruce: suportă durerea fizică, dar nu simte nici o suferință morală, pentru că are încredere. De-aia, cuiele îl dor mai puțin. Își tot spune: îmi face rău, dar nu poate să fie ceva rău. Asta câștigi dacă ai încredere. Voiam să-ți arăt.” (p. 65)

„Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viață, dar la o sută, când nu mai poți să te miști, trebuie să-ți pui la contribuție inteligența. (pp. 99-100)

Din volumul „Oscar și Tanti Roz”, Humanitas, 2016

„Atunci când cauți moartea, motivele rămân la fel de misterioase ca acelea care te fac să îmbrățișezi viața, sunt obscure, rareori formulate, ascunse în adâncurile ființei sau în abisurile conștiinței. Ochii noștri nu ajung la acele dimensiuni, nu știu nimic despre rădăcinile sau despre seva care țin drept trunchiul copacului, ochii nu văd decât ce e la suprafață, tulpina, rămurișul. Privirea omului nu e în stare să capteze decât rezultatul, niciodată activitatea secretă a lucrării care ne ține în viață sau ne elimină.

Eu n-am de ce să mă omor, dar nici nu am motiv anume de a exista: sunt la dispoziția unui curent mai puternic decât mine. Forța pe care o simt îmi stârnește curiozitatea, lăcomia, mă încântă, mă interesează, mă face răbdătoare, curajoasă, mă ține trează, mă înfurie, mă precipită.” (p. 134)

Din volumul „Otrava iubirii”, Humanitas, 2016 

Francezul Eric-Emmanuel Schmitt (n. 1960) este absolvent al cursurilor prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Este doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea de la Valognes”. Îi urmează piesa Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, „Variațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare primul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu „Grand Prix du Théâtre” pentru întreaga activitate. De același succes fulminant se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat” (2000), „Adolf H. Două vieți” (2001), „Pe când eram o operă de artă” (2002), precum și eseul „Viața mea cu Mozart” (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ — „Milarepa” (1997), „Domnul Ibrahim și florile din Coran” (2001), ecranizat în 2003 (în regia lui Francois Dupeyron, cu Omar Sharif în rolul principal), „Oscar și Tanti Roz” (2002), „Copilul lui Noe” (2004), „Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa” (2009) și „Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată” (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri” (2006), „Visătoarea din Ostende” (2007), „Concert în memoria unui înger” (2010), distins cu premiul „Goncourt” pentru nuvelă, „Cei doi domni din Bruxelles” (2012) și „La vengeance du pardon” (2017).
În 2008 publică romanul „Ulysse from Bagdad”, în 2011, „Femeia în fața oglinzii”, în 2013, „Papagalii din Piața Arezzo”, în 2014, dipticul „Elixirul dragostei” și Otrava iubirii”, în 2015, „Noaptea de foc”, iar în 2016, „Omul care vedea dincolo de chipuri”. În 2019 îi apare „Jurnalul unei iubiri pierdute”, distins în 2020 cu Premiul „Jules Renard”.
Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. Majoritatea volumelor sale au fost traduse în românește.

Fototeca de dinamită

Uma Thurman
(foto: © Annie Leibovitz)

Memento

Andrés Segovia

(21 II 1893 – 2 VI 1987)

Pe maestrul Segovia am început a-l asculta cu sistemă, cum se spune, adică apropriindu-mi-l, abia pe la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut, cînd am devenit, student fiind, cel mai vîrstnic discipol al profesorului Constantin Mitulescu, titular al catedrei de chitară clasică a Școlii Populare de Arte din Ploiești, cum se numea instituția pe atunci... 

Profesorul Mitulescu avea un obicei, pe care nu știu cîți profesori de instrument din ziua de azi îl au și dacă-l mai au, îl mai și practică. Ne invita, pe noi, discipolii dumisale, în fiecare săptămînă, duminica după-amiază, la o repriză de audiții muzicale, care se desfășura după un anumit ritual, asupra căruia mă voi opri, in extenso, cu alt prilej... Bref, în sufrageria profesorului dintr-un apartament situat la etajul 10 al unui bloc ploieștean, ne așezam, fiecare pe unde apuca (pe fotolii,  pe canapele, pe scaune improvizate sau direct pe jos) și ascultam – numai de pe viniluri și casete audio – tot felul de muzichii, care de care mai rafinate și în interpretări dintre cele mai valoroase. Genurile ascultate cu predilecție erau jazz-ul și muzica clasică, iar din aceasta din urmă, se acorda întîietate lucrărilor pentru chitară... După încheierea audiției, urma partea cea mai incitantă, discuțiile libere pe marginea celor ascultate, sub atenta supraveghere a profesorului, la o cafea garnisită cu alte licori binecuvîntate de zei pe pămînt (cei foarte tineri se rezumau doar la ambrozie și nectar, a se citi prăjiturele și limonade)... Cînd se iscau controverse sau neclarități vizavi de anumite pasaje tocmai ascultate, chestiuni legate de rezolvări tehnice și/sau interpretative, totul se încheia pe cale amiabilă cu reascultarea respectivelor fragmente, întru dumirire... De multe ori se citeau fragmente din biografiile unor mari interpreți sau compozitori sau se comentau concertele care tocmai avuseseră loc la filarmonica ploieșteană... Pentru mine, unul, aceste întîlniri duminicale au fost de-a dreptul salutare întru cultivarea și polisarea gusturilor mele muzicale...

Chitara de concert pe care a cîntat și
a înregistrat maestrul Segovia între 1937 și 1962
(un instrument construit după modelele clasice spaniole)
face parte din colecțiile
Muzeului Metropolitan de Artă din New York.

Muzica maestrului Segovia, transcripțiile dumisale din Bach, Vivaldi sau Paganini, ca și din alți mari titani ai muzicii clasice dintotdeauna, dublate fiind acestea, de excepționala sa sensibilitate muzicală și o tehnică interpretativă nepereche, a fost aceea care a conferit noi valențe chitarei, care pînă la el nu-și găsise încă locul între instrumentele solistice tradiționale ale muzicii clasice (fiind trimisă, de regulă, la colțul celor de divertisment, facile), transformînd-o, de fapt, dintr-un instrument obișnuit de acompaniament, într-unul solistic, demonstrînd, pe această cale, celor care contestau demersul său, că din cele șase corzi nu se nasc nici mai multe dar nici mai puține sunete decît din celelalte instrumente consacrate...
Chitara a triumfat grație tenacității și travaliului abnorm (pentru mulți) ale acestui muzician spaniol de geniu...

Cît despre discipolii săi, pot fi amintite doar cîteva nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare: John Williams, Charlie Lee Byrd, Julian Bream ori Alirio Diaz. 

Concert la Alhambra 

(1976)

Memento

„Dumnezeirea este pretutindeni; şi cînd uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, şi cînd te simţi umil, şi cînd te dăruieşti.

Divinitatea rămîne în opera ta; ea este magică... Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru, a plîns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele.” 

Brâncuși

Altițe & Bibiluri

„De altfel e şi cea mai frumoasă declarație de dragoste: 

«Simt că te pot părăsi. Te iubesc atît de mult încît s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi». 

E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. 

Cînd pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate”.

Constantin Noica

Man Ray
Legs and garters

MEMENTO

Carmen Sylva

(Regina Elisabeta)

(29.XII.1843–18.II/2.III 1916)

„Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici […] Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley […]. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri […]. A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îţi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti”.

Carmen Sylva

(„Poveștile Peleșului”, editura Corint, 2018)

Fluturi sărutându-se*

Cu gene încins-a ochii tăi

Cel ce a creat din veci iubirea,

Iar ei sclipiri de soare au prins

Şi un fulger umed le e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating

Cu genele-mi de tremur pline,

Din ochi clipesc aprins şi des —

Şi astfel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt

Unite aprinsele pleoape,

E parcă soarele ar luci

Şi într-însul ne-am uni de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei

Privirea ta, şi mă-mpresoară

Scântei, un râu adânc de foc,

Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte-n jurul meu!

Eu pier în strângerea clipirii,

Bătând din ostenite aripi,

Topit de flacăra iubirii.

„La miezul nopţii, cei care umblă pe străzi sunt oamenii fericiţi; la ora patru dimineaţa, cei nefericiţi; poate că, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, fericirea a trecut în mare grabă.”

*

„Există o bunătate care te respinge şi o răutate atrăgătoare.”

*

„Nu putem fi spirituali decât atunci când cei care ne înconjoară sunt şi ei spirituali.”

*

„În artă, nu trebuie să spui un adevăr, ci adevărul. Iar asta e tot atât de greu ca şi în viaţă.”

Carmen Sylva

(din volumul „Fluturi sărutându-se”, editura „Curtea Veche”, 2013)

***

Regina Elisabeta a României. Carmen Sylva – Poveștile Peleșului*

„Prima regină a României, Elisabeta (alias Pauline-Elisabete-Ortilie-Luise, Prințesă de Wied, n. 29 decembrie 1843, Castelul Monrepos Neuwied, Germania – m. 2 martie 1916, Palatul Regal-București-România), și-a semnat operele în versuri și proză cu pseudonimul Carmen Sylva (lat. „Cântecul pădurii“).

Primise o instrucție serioasă în familie de la pedagogi celebri ai timpului, însușindu-și limbile germană, engleză, franceză, italiană, rusă și suedeză. A luat ore de canto, orgă și pian de la mari interpreți, printre alții, Clara Schumann și A. Rubinstein, dar și de pictură, de la maeștri consacrați. A călătorit la curțile monarhice din Austria, Belgia, Germania, Italia și Rusia. Tatăl reginei, Prințul Guillaume-Herman de Wied, a scris două cărți („Revelația divină” și „Viața inconștientă a spiritului”, ultima dedicată subteranelor spiritismului), iar bunica paternă, Prințesa Luisa de Wied, a fost un talent real ca poet, pictor, muzician.

La 15 noiembrie 1869, Prințesa de Wied s-a căsătorit la Palatul din Neuwied, cu Carol de Hohenzollern de Sigmaringen, Domnitor al Principatelor Unite Române, stabilindu-se la București. Au avut un singur copil, Maria (8 septembrie 1870-9 aprilie 1874). Viitorul Rege Carol I va fi secondat de Regina Elisabeta cu înțelegere și blândețe, care nu s-a amestecat în treburile politice ale statului român.

Întreaga energie și talentul deosebit au fost canalizate de către regină spre acțiuni social-educative, patronând cu distincție și discreție un azil de copii (Azilul „Elisabeta“ din București), integrarea nevăzătorilor în viața cotidiană (Așezământul „Vatra Luminoasă“ din București), acordând sprijin răniților din vremea Războiului de Neatârnare 1877/78, fiind supranumită „Regina Mamă“. A protejat artele, dând ajutor material lui Nicolae Grigorescu și George Enescu, altor talente distinse ale neamului românesc.

A învățat românește și a tradus în limba germană poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, D. Bolintineanu, Candiano Popescu, C. Costachi, I. Negruzzi, T. Șerbănescu (Rumänische Dichtungen. Leipzig, 1881, VIII+214 p.). A scris despre regină Pierre Loti (L’exillée), iar Georges Bengesco i-a întocmit bibliografia operei („Carmen Sylva, Sa Majesté La Reine Élisabeth de la Roumanie. Bibliographie et extraits Bruxelles”, Paris, Socec et Co., 1904, 300 p.). Căci, la rândul său, Carmen Sylva este autoarea a 49 de volume, dintre care 19 sunt poezii originale. Ca urmare a aprecierii favorabile a talentului evident, a fost laureată cu titlul de Bard al Scoției și Doctor Honoris Causa al Academiei Ungare din Budapesta, premiată de Academia Franceză cu „Le Prix Botta“, pentru volumul „Cugetările unei regine” (1887).

Scrierile sale originale sunt de expresie germană, unele în colaborare, romanul Astra, împreună cu Mite Kremnitz, cu care a făcut traduceri din română în germană; a mai colaborat cu Elena Văcărescu, căreia i-a prefațat o carte de poezii populare românești în limba franceză, premiată de Academia Franceză. Printre frecventatoarele cercului său literar s-au numărat, printre alții, Elena și Martha Bibescu, Elena Poenaru, Ana Rosetti ș.a.

Dintre traducătorii operei sale menționăm pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu ori Adrian Maniu – scriitori consacrați, dar și literați mai puțin cunoscuți.

I-au fost dedicate lucrări de exegeză și memorii de către: A. P. Vojen (1904), O. Goga (1912), S. Mehedinți (1916), Barbu Delavrancea (1892), I. G. Duca (1933). Viața reginei a fost prezentată de Natalia, baroneasă de Stackelberg (1892), Eniu Bălteanu (1885), G. Bengesco (1905), Lucreția Carandino-Platamona (ed. I, 1936, ed. II, 1943). Dar bibliografia operei și a referințelor este mai numeroasă, totuși, în nici o carte dedicată istoriei literaturii române, aparținând lui Nicolae Iorga, G. Călinescu, E. Lovinescu ș.a., nu figurează vreun capitol consacrat operei reginei-scriitoare nici o referință la creațiile literare ale românilor de altă expresie lingvistică decât cea românească.”

Mircea Coloșenco

*Fragment din articolul cu același titlu apărut în revista 

„România Literară” nr. 27 / 3 iulie 2020

Murphologie

Moto:

Nu pot să-ţi dau creier, dar pot să-ţi dau o diplomă. 

(Opţiunea OZ-iană)

Murphy. Edward Aloysius Murphy. Inginer. În 1949, pe cînd era implicat în experimentele cu glisierele de lansare a rachetelor (Proiectul MX 981) ce aveau ca scop stabilirea limitei de decelerare pe care un pilot o poate suporta la prăbuşire, Murphy ar fi exclamat, enervat pe un tehnician care nu îşi făcuse bine treaba: If there is any way to do it wrong, he will! (Dacă există o metodă de a greşi, el a găsit-o!).

Incidentul a fost relatat ulterior de colonelul USAF John Paul Stapp într-o conferinţă de presă, cînd a fost întrebat cum de nimeni nu a fost rănit în experimentele efectuate. Stapp a răspuns nonşalant că: Noi (adică el şi echipa sa) luăm mereu în considerare Legea lui Murphy, pentru a fi siguri că totul decurge cum trebuie. Stapp a fost contemporan cu Chuck Yeager (primul om care a depăşit viteza sunetului în aer) şi a fost pilot de încercări în Proiectul MX981. În 1954, Stapp a fost primul om care a depăşit viteza sunetului la sol (1,6 Mach), pentru acest lucru fiind supranumit „cel mai rapid om de pe Pământ”.
Isteţimea şi carisma lui Stapp l-au facut popular în presă, acest lucru ajutînd la răspîndirea legii lui Murphy şi crearea unui adevărat cult în jurul ei, fiind preluată, adaptată şi repetată de comentatori în programele de radio şi televiziune, cea mai cunoscută variantă a ei rămânând însă Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost. În 1992 Stapp şi-a publicat propria colecţie de legi strînse din îndelungata lui experienţă de inginer în proiecte aeronautice.
Cele mai multe referinţe la legea lui Murphy subliniază ideea că aceasta este o aplicare a legii a doua a termodinamicii (legea entropiei) la societatea umană, ambele stipulând în fapt că toate sistemele, fie termodinamice sau sociale, au tendinţa să evolueze de la o formă organizată la una dezorganizată.

* Pe Pământ sunt două lucruri omniprezente: hidrogenul şi proştii. (Legea lui ZAPPA, FRANK)
* Tot ce merge rău, merge rău dintr-o dată. (Revizuirea cantitativ-temporală a legii lui MURPHY)
* Înclinaţia universală pentru stupiditate face ca orice realizare umană să pară un miracol incredibil.( Paradoxul ironic al lui STAPP, JOHN P.)
* Asociază-te cu persoane bine crescute şi manierele tale se vor îmbunătăţi. Mergi cu oameni cumsecade şi propriile tale instincte bune se vor întări. Fii în compania vagabonzilor şi vei deveni vagabond. Împrietenește-te cu oameni bogaţi şi vei sfârşi falit. (Legea lui WALKER)
* Creativitatea este minunată, însă plagiatul este mai rapid. (Legea motivației)
* Nu te lua niciodată la bătaie cu oamenii urâți, nu au nimic de pierdut. (Legea realității)
* Nu poți să cazi de pe podea. (Legea beției)
* Nu poți ști dinainte care parte a tartinei să o ungi cu unt. (Legea stângăciei)
* Cel care plătește cel mai puțin, se plânge cel mai mult. (Legea practicii profesionale a lui Drew)
* Probabilitatea ca cineva să te privească este proporțională cu stupiditatea acțiunii tale. (Prima lege a lui Hartley)
* Un expert este cineva venit din alt oraş (Legea lui Mars)
* Aceia care pot, fac. Aceia care nu pot, îi învaţă pe alţii. Aceia care nu pot să-i înveţe pe alţii, conduc. (Principiile lui MENCKEN, HENRY L.)
Orice lucru este ușor pentru omul care nu trebuie să îl facă. (Legea lui Holt)
* Orice este posibil, dacă habar n-ai despre ce vorbești. (Legea argumentului logic)
* Întotdeauna îți vor lipsi fie timpul, fie banii. (Legea lui Lerman)
* Lucrul în echipă este foarte important: îți permite să dai vina pe altcineva. (A opta regulă a lui Finagle)
* Pe măsură ce o discuţie online se aprinde, probabilitatea apariţiei unei comparaţii cu Hitler creşte. (Legea lui GODWIN, MIKE)
* Dacă vezi apropiindu-se un om cu intenţia evidentă de a-ţi face bine, fugi cât te ţin picioarele. (Legea lui THOREAU)
* Dacă pare uşor, e greu. Dacă pare greu, e imposibil. (Legea lui STOCKMAYER)
* Dacă părăseşti sala, vei fi ales. (Legea MATILDA)

RIP, maestro!

Unul dintre cei mai influenți muzicieni de jazz ai momentului, pianistul și compozitorul Chick Corea, a încetat din viață pe 9 februarie, la vîrsta de 79 de ani. Suferea de o formă rară de cancer, depistată de puțină vreme.

*

„I want to thank all of those along my journey who have helped keep the music fires burning bright. It is my hope that those who have an inkling to play, write, perform or otherwise, do so. If not for yourself then for the rest of us. It’s not only that the world needs more artists, it’s also just a lot of fun.”

Chick Corea

„Jazzul, vreau să zic jazzul pur, asemenea muzicii clasice, este, pentru mine, prea încărcat emoțional, prea exigent din punct de vedere intelectual.”

Chick Corea

Cu Miles Davis (1969)

Cu Bobby McFerrin (2012)

Fototeca de dinamită

Dimineaţă de iarnă
(pictură de Ivan Generalić)

Poemoteca

1.

Te voi iubi la noapte-n do minor

Pe un peron cu aripi de zăpadă

Majestuos va baleta un dirijor

Pe coapsa ta albastră leopardă

Lângă statui din lumea ireală

Alți dirijori vor coborî discret

Și fiecare cu un cer în mână

Atât de nevăzut și de concret

Apoi vom patina către o stradă

Pictată cu poeme de lavandă

70.

Noaptea în do minor s-a terminat

Peronul nu mai are aripi de zăpadă

Nu mai sunt nici poeme de lavandă

Și nici statui în parc de diamant

Doar dirijorii au uitat să plece

În cerurile nevăzute și concrete

Mai caută o coapsă leopardă

Pictată de un înger pe perete

Doamnelor și domnilor

Citiți-mi cartea

Priviți în urmă

Cum vă zâmbește moartea*

*  Versuri din volumul „Poemele nedumerite”, editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2021; coperți și ilustrații de Eugen Petri

„Indiscutabil, Ioan Vintilă Fintiș (n. 1954, Finta, Dâmbovița), ploieștean prin adopție, este unul dintre vîrfurile de lance ale curentului optzecist al poeziei române contemporane. Și, în egală măsură, unul dintre stîlpii de rezistență ai boemei ploieștene dintotdeauna.

Tip cu un temperament vulcanic, incomod și impulsiv, poetul pare celui care-l vede pentru prima oară, o ființă colțuroasă, cu durități de stei, dăltuită în unghiuri ascuțite. 

Și, totuși, nu-i decît o aparență.

Deoarece, în spatele acestei carapace – pe care, de ce nu, poate chiar poetul și-a plăsmuit-o – cel ce va avea răbdarea să cerceteze cu delicatețe, va afla – și nu mică-i va fi mirarea! – un cu totul alt Fintiș: un firav și sfios spirit adolescentin, răvășit de întrebări și măcinat de îndoieli, obsedat de cuvînt, cotropit de metaforă, un sfîșiat de rîsuʼ-plînsuʼ unei vieți mizere, condamnat la locul de muncă să-și ispășească singurătatea în poezie.”**

Bogdan-Lucian Stoicescu

** Din volumul „Repere critice. Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș”, editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2018, pp. 67-68

Jurnal de-a bușilea

„Puțini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-și mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sînt martorii, martirii unei epoci”, scrie undeva Ernesto Sábato. Și pe bună dreptate. Pentru că eu, unul, nu cred că-ți poți povesti propria viață cu detaşare. Cu pasiune, da. Viața altora, da, chiar e de bun augur s-o povesteşti cu o anume detaşare. Cu luciditate. „Cîtă luciditate, atîta conştiință, cîtă conştiință atîta pasiune şi deci atîta dramă”. Camil Petrescu ştia cu asupra de măsură ce spune. Sînd întru totul de acord cu punctul de vedere al lui Sábato, cum cred că, bunăoară, ar fi fost și regretatul prozator Sorin Stoica, ale cărui texte le transcriu acum pentru a le strînge într-un proiectat volum.

*

O „vechitură” de 50 de ani. Poate chiar ceva mai mult... Evident că nu mai țin minte cine ne-a făcut-o... Poate văr-miu Mihai, cine mai poate ști? Am găsit-o printre alte de mult uitate fotografii prin care cotrobăi, cînd și cînd, atunci cînd mi se face dor de planeta dispărută a copilăriei mele... În ea sînt alături de unul dintre cei mai buni prieteni ai celor mai lipsiți de griji și luminoși ani ai vieţii mele, Adrian Ş. (născut în aceeaşi zi, lună şi an cu mine, frați gemeni dar din mame diferite, cum ne plăcea să spunem...). Am pozat chiar în fața casei în care locuia Adrian, situată chiar peste drum de locuința bunicilor paterni, pe strada Principatele Unite din Ploiești, la numărul 17... O fotografie bătîrnă-bătîrnă, cum ar fi spus Popa Moșuʼ, unchi-miu de la Ghimpați, fie-i țărîna ușoară, da’, oricum, mai jună cu măcar fro 10-12 ani decît băiuţeii din ea, dacă e să mă iau după chipurile noastre de atunci! Asta cu aproximație, deoarece pe dosul micului dreptunghi de hîrtie foto nu apare înscrisă data la care a fost făcută, așa cum se întîmpla să fie la majoritatea celorlalte... Îmi plac fotografiile vechi așezate cuminți în albume desuete cu colțurile mîncate de trecerea inexorabilă a timpului, aceste mici și fragile eternități de-o clipă ce înviază, parcă, doar atunci cînd le privesc...
*
Cum ar trebui să fiu, acum cînd simt că bătrînețea e atît de aproape și-mi dă tot mai des semne și tîrcoale? Cred că unul dintre cele mai dumiritoare răspunsuri pe care le-am primit vreodată, a fost acela venit de la Sfîntul Atanasie – ucenicul Sfîntului Antonie cel Mare din Egipt, părintele monahismului – atunci cînd spunea despre acesta că, aflat la vîrsta bătrîneții și a desăvîrșitei înțelepciuni, era vesel, blînd și politicos... Atunci, fie astfel!

*
Cînd vrei să scrii și nu poți, și te tot întrebi de ce, și nu afli un răspuns mulțumitor... Într-un final, după îndelungi șovăieli și poticniri, ți se limpezește totul cu o întrebare din Evanghelii, perfect dumiritoare: „Cine poate, silindu-se, să adauge staturii sale un cot?”

Texte cu elice

„Timpul, banii, sexul – toate trei sunt legate de plăcere. Atât de tare încât, cel mai adesea, plăcerea desemnează plăcerea sexuală. Cărțile mediocre sau de-a dreptul proaste, care caută succesul și au șansa să-l și obțină, vorbesc despre «ascensiunea plăcerii» sau despre căutarea frenetică a acesteia. Există case ale plăcerii, obiecte ale plăcerii, tehnici ale plăcerii. Plăcerea este mai ales tovarășa dorinței, consecința sau izvorul ei.”

Jean d’Ormesson

(„Călăuza rătăciților”, Baroque Books & Arts, 2017)

Remember

Juliette Greco

(1927 – 2020)

I love her too much to make her unhappy.

Miles Davis

Raftul cărților

„(...) în iubire și în cei îndrăgostiți se manifestă o doză considerabilă de prostie. În acest context, recomand oricui să-și citească propriile scrisori de amor la o distanță temporală de douăzeci, treizeci de ani. La vederea amestecului haotic de sminteală, orgoliu, impertinență și orbire din ele, oricine va simți urcîndu-i în obraji un val de roșeață: conținutul e banal, stilul penibil. (...) Cu un dram de bunăvoință le-am putea considera copilării demne de milă sau, în cel mai bun caz, poate că le-am găsi emoționante.” (pp. 33–34)

„De altfel, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în niciun caz la dimensiunea ei sexuală. Îl regăsim în aceeaşi doză şi în dragostea oarbă a părinţilor faţă de copiii lor nereuşiţi, în dragostea spirituală a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc – ca să nu mai vorbim de iubirea cvasireligioasă a supuşilor pentru patrie sau pentru conducătorul iubit. În orice situație, iubirea se plătește cu pierderea rațiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecință imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz, o catastrofă politică.” (pp. 35–36)

Patrick Süskind*

(„Despre dragoste și moarte, Humanitas, 2006)

* Scriitor (dramaturg, prozator, scenarist) german (născut în 1949), care a atras atenția publicului larg prin volumul său de debut conținînd piesa într-un act „Contrabasul” (1981), construită în jurul unui singur personaj, un contrabasist ușor paranoic, bîntuit de sentimente contradictorii despre propria-i profesie și, deopotrivă, despre universul în care își duce existența. 

Însă lucrarea care-l va impune rapid și definitiv drept unul dintre cei mai faimoși scriitori ai zilelor noastre va fi „Parfumul” (1985), tradusă ulterior în peste 47 de limbi, și transpusă filmic în pelicula omonimă (din 2006, cu Dustin Hoffman). În ciuda uriașului prestigiu de care se bucură, scriitorul duce o existență extrem de retrasă, cvasi-invizibilă, refuzînd premii literare și fără să acorde interviuri, fiind catalogat de critica literară drept un „Diogene postmodern”.

Contrabasul 

(regia Grigore Gonța, cu Radu Beligan)

Altițe & Bibiluri

„Eu nu știu ce iubire e aia care poate să renunțe...
Adică, ori îl iubești, și-l iubești cu defecte cu tot, ori nu-l iubești, și nu-l iubești cu calități cu tot.”
Pr. Teofil Părăian

Bibliophilia

Anticariatul Aldus din Brașov
foto: B.-L.S.

 

Poemoteca

Pisicile vor ști

Ploaia va cădea în continuare

pe pavajele tale dulci,

o ploaie ușoară

ca o respirație sau un pas.

Din nou briza și zorile

vor înflori ușor

ca sub pasul tău,

când te intorci.

Între flori și pervazuri

pisicile vor ști.

Vor fi și alte zile,

vor exista alte zvonuri.

Vei zâmbi singur.

Pisicile vor ști.

Vei auzi cuvinte străvechi,

cuvinte obosite și deșarte

de parcă și costumele s-au oprit

cu sărbătoarea de ieri.

Vei face și tu gesturi.

Vei răspunde la cuvinte –

Tânără primăvară

vei face și tu gesturi.

Pisicile vor ști,

tânără primăvară;

Și ploaia ușoară,

zori de culoarea hiaccintului,

care sfâșie inima

dintre cei care nu mai speră la tine,

eu sunt zâmbetul trist

că zâmbește singur.

Vor fi și alte zile,

alte voci și treziri.

Vom suferi în zori,

tânără primăvară.

 Cesare Pavese

Gînd în fuior

„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitînd. Şi, ca să mă trezesc, din cînd în cînd, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, pînă în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist cînd amintirile se înceţoşează…”

Ștefan Iordache

Muzicoteca de dinamită

Richard Bona

(& WDR BIG BAND)

Remember

Îl revăzusem pe Phillip Seymour Hoffman (23 iulie 1967 - 2 februarie 2014) în „Doubt” (2008), cu ceva timp în urmă, într-un rol antologic, alături de una dintre actriţele aflate demult în inima mea, Meryl Streep. Actorul îmi atrăsese atenţia prin 2005-2006, cu o altă prestaţie memorabilă (aceea din „Capote”, pentru care, în 2006, avea să primească „Oscarul”, „Bafta” și „Globul de aur” pentru cel mai bun actor). Ambele filme au avut cam aceeaşi notă (măricică) pe IMDb (7,4-7,5).
În ciuda vîrstei sale tinere, îi prevedeam o carieră strălucită... 

Încă o dată, Parcele au hotărît (şi) cu el, altceva. 

Trist!

 

Altițe & Bibiluri

Autoportret de Margaret Bryant

„Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, texte și prin aceasta îmbogățește realul și îl ascunde.”

Marin Mincu

(„Intermezzo”)

Altfel despre muzică*

Mi-a fost întotdeauna foarte greu să scriu despre oameni pe care nu-i cunosc personal, adică pe care nu i-am întîlnit niciodată în carne și oase, cum se spune. Cărora nu le-am întîlnit privirile ori zîmbetele ori nu i-am auzit vorbind. Cu alte cuvinte, despre care nu știu mare lucru. Așa stau lucrurile și în ceea ce-l privește pe domnul Dumitru Ungureanu, pe care îl „cunosc” doar din textele sale, pe care i le-am citit pe ici pe colo, prin cîte-un luminiș de revistă literară, cel mai adesea în Suplimentul de cultură (uneori și prin Dilema Veche) unde, de ani buni (vreo 15 la număr, pare-mi-se) ține un fel de rubrică muzicală. Și cu care domn sînt „prieten” de ani buni doar pe Facebook. Zic un fel de, pentru că nu puține dintre textele sale de acolo nici nu-s sută la sută despre muzichiile care-i merg la suflet. Sau pe care tocmai le-a descoperit, le-a ascultat și vrea să ni le supună atenției. Pentru că, de multe ori, comentariile sale muzicale se retrag discret în background, făcînd loc în avanscenă povestirilor ițite din propria-i viață, suculente, sturlubatice cu măsură, fermecătoare de cele mai multe ori și întotdeauna mustind de-un umor sănătos. Însă unul cu ștaif, de sorginte englezească, adică sec și cu poantă subtilă. Care, ca orice poantă care se respectă, vine la sfîrșit, ca la epigrame ori fabule, decisiv. Precum se petrec lucrurile, bunăoară, în textul despre vizita grupului britanic Queen la București (în 1986), din prezentul volum.

Tocmai de aceea, textele lui Dumitru Ungureanu strînse sub genericul Rokin’ By My Self ** sînt, pentru mine unul, departe de ceea ce, cu un termen generic, aș putea numi „cronici muzicale” (de altfel, nici nu prea ai cum pune un titlu precum acesta, „Pietre rostogolite pe islaz”, unei asemenea cronici). Cu alte cuvinte, sînt departe de a fi niște articole sau eseuri împănate de termeni tehnici, de strictă specialitate, academici chiar, deci scorțoși și prețioși deopotrivă, care au darul de-ați impune oarece respect, ba mai mult, de-a te trimite, dacă nu direct la colț, măcar să mai pui mîna pe-o carte despre muzică sau să asculți vreun disc ori să vizionezi te miri ce concert ori spectacol al artei lirice, pentru a afla cu ce se îngurgitează sonurile (indiferent de gen). Nu mi-au provocat niciodată, absolut nici o bucurie asemenea texte, care au, mai presus de orice, darul de a introduce și o anume distanțare gomoasă între autor și cititor, altfel zis, o punere la respect, aspect care, mie unuia, nu mi-a mers, de cînd mă știu, la lingurea. Ba chiar, așa cum spunea o tare dragă inimii mele artistă, Dianne Reeves, astfel de texte fac de cele mai multe ori rău muzicii în genere și, cu asupra de măsură, celor care-o plăsmuiesc...

În schimb, textele lui Dumitru Ungureanu sînt scrise frumos, limpede, cu o sinceritate liminară și fără să fie pîndite de demonul originalității (cum ar fi spus Petre Țuțea), deci fără țarțamuri și alte bagatele inutile, așezat, cu sensibilitate și fără ifose de mare cunoscător într-ale muzicii, la obiect, cu condei sigur, dovedind un incontestabil talent de prozator. Fără a da verdicte și fără a emite adagii ori a înălța encomioane cutărei vedete aflate pe val ori nu știu cărei trupe dragi dumisale. Și, last but not least, trădînd o mare și insațiabilă dragoste pentru fenomenul muzical, privit în ansamblul lui. Multe dintre textele domniei sale m-au trimis, dintru început, – grație stilului scriiturii și subiectelor abordate – cu gîndul la minunatele producțiuni prozastice ale unui foarte talentat scriitor, Sorin Stoica, și el mult drag inimii mele, din nefericire plecat foarte de tînăr dintre noi...

Pentru a nu mai lungi pelteaua, închei, nu înainte de-a mai spune doar că, pentru mine, scrierile lui Dumitru Ungureanu, pe care, ori de cîte ori am ocazia, le (re)citesc cu o nesmintită desfătare, nu sînt altceva decît niște stenice flash-uri de viață (aidoma fotografiilor pe care le face și pe care, în marea lor majoritate, le postează pe Facebook, unde, pe bună dreptate, strîng like-uri cu nemiluita!), povestite înțelept și hîtru, întotdeauna asortate fiind cu generoase trimiteri către muzici de cea mai bună calitate – susurînd molcom doar acolo, în memoria afectiv-auditivă a cititorului –, aparținînd unor celebrități despre care tocmai se face vorbire.

Keep swinging, maestro!

* Postfață scrisă la volumul Rokin’ By My Self de Dumitru Ungureanu, editura Akakia, București, 2021, 360 p., broșată, ediție bibliofilă. Din tirajul total, 110 exemplare sînt numerotate și nepuse în comerț. Dețin exemplarele cu nr. 23 și 31.

** Din volumul cu același titlu, pe care l-a meșterit cu har și drag prietenul Radu Lupașcu, adică tocmai acela care m-a rugat să scriu cîteva rînduri despre el și autorul lui.

Paraponuʼ zilii

Poți spune că ai deja o problemă, atunci cînd te aștepți la prea multe de la cei care nu ți-au demonstrat absolut nimic pînă acum.

 Ce avantaje poți avea după ce ai trecut de 60 de ani

1. Cei care răpesc oameni nu mai sunt interesați de tine. În cazul în care, totuși, ești luat ostatic, vei fi printre primii eliberați...
2. Te porți frumos cu soția, pentru că, în această perioadă, te poate otrăvi iar doctorii o să declare că ai murit de Covid!
3. Nimeni nu se așteaptă de la tine să mai alergi după ceva. Sau după cineva...
4. Dacă e seară, ești sunat după ora 21:00 și ești întrebat: nu te-am trezit cumva?
5. Prietenii nu se mai întreabă dacă ești ipohondru.
6. Nu mai există nimic de învățat pe calea cea mai grea.
7. Hainele pe care le cumperi acum nu se mai uzează...
8. Poți lua cina și la ora 16:00...
9. Poți trăi fără sex. Ca și fără cafea sau fără țigări. Dar nu și fără ochelari!
10. Te angajezi în discuții docte despre sistemul de pensii...
11. Depășirea vitezei legale cînd ești la volan devine o provocare...
12. Nu mai încerci să-ți sugi burta dacă cineva de sex opus ție, intră în încăperea în care te afli.
13. În lift fredonezi împreună cu difuzorul...
14. Ochii nu ți se mai strică. Dacă mai ai și norocul să treci peste 70 de ani și nu ești miop, vei putea băga ață-n ac fără ochelari...
15. Încheieturile îți prezic vremea mult mai corect decît Institutul Național de Meteorologie...
16. Plățile făcute către asiguratorii de sănătate, în sfîrșit, încep să dea roade...
17. Secretele tale sunt în siguranță la prietenii din generația ta, deoarece nici ei nu-și mai aduc aminte de ele.
18. Nu-ți mai aduci aminte cine ți-a trimis cel mai recent mail...
19. Ți se pare reconfortant că literele din revistele și cărțile pe care le citești nepoților sînt suficient de mari...
20. Dacă ești cît de cît sănătos, îți poți înmuia masca în palincă și vei fi fericit toată ziua...

N.B. Vă rog să transmiteți această listă tuturor prietenilor voștri ale căror nume vi le mai amintiți.