Nichita și eternul feminin
 |
| Magdalena Petrescu și Nichita Stănescu (1951) |
„Maturitatea impunea muncă, învățătură, acumularea de lucruri pe care le prețuia și… iubire. «Este o disperare a omului», comenta Nichita, «în a căuta motive pentru a trăi fără limite de timp, a visa la nemurire, a fi tânăr, tulburat și neliniștit, fericit și revoltat. Mai presus de toate, iubim cu o siguranță uluitoare, ca și cum existența noastră ar fi veșnică, ca și cum am fi eterni adolescenți». Realitatea, însă, dădea buzna: «Părându-mi rău de adolescență!» – a exclamat Nichita. «Adolescența e-o frânghie de aur / pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul / Adolescența e-o frânghie de aur / legând nadirul cu zenitul». După părerea lui, pragmatismul secolului al XX-lea punea accent doar pe existență, atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni, de parcă nimeni nu ar mai dori nemurirea. Și, totuși… «Prima iubire nu se uită, are ecoul ei în viața fiecăruia».”*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu