Memento

NEAGU DJUVARA 

(18 iulie 1916 – 25 ianuarie 2018)

Sanda Varlaam & Neagu Djuvara

„Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că, trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande:«Hai, treci în pat şi gata!»” 
Neagu Djuvara

A fost diplomat, filosof, istoric, jurnalist, memorialist și romancier. 
S-a născut la Bucureşti, într-o familie aristocrată de origine aromână, stabilită aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării o serie de personalități marcante. 

Licențiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor în drept la Paris (1940). 

Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941, unde este rănit).

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în 23 august 1944, în vederea negocierilor de pace cu URSS. La Stockholm, activează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele.

Rămâne în exil, militând, până în 1961, în diverse organizaţii ale diasporei.

În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, va activa ca profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.

În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, avându-l îndrumător pe celebrul filosof, sociolog și politolog francez, Raymond Aron.

Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară.

A fost membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer iar în 2016, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului București, „în semn de recunoaștere a activității în domeniul culturii și istoriografiei românești”.

A încetat din viață la București.

Cele mai importante lucrări:

„Le droit roumain en matière de nationalité” (teză de doctorat); „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations” (lucrare premiată de Academia Franceză; în româneşte, „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”); „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle” (în româneşte, „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne”); „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”; „Cum s-a născut poporul român”; „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”; „De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul”; „Însemnările lui Georges Milesco” (roman); „Amintiri şi poveşti mai deocheate”; „Amintiri din pribegie” (memorii, versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil, 1948–1990); „Există istorie adevărată?”; „Thocomerius–Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie”; „Ce au fost «boierii mari» în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX)”; „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”; „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări”; „O scurtă istorie ilustrată a românilor”.

***

 „(...) Neagu Djuvara este, azi, una dintre cele mai fascinante figuri ale vieții intelectuale din România. «Amintiri din pribegie» este o carte pe care nici cel mai posmogit cititor nu o poate lăsa din mână. Ajunge să o deschidă, și rămâne captiv, hipnotizat de atîtea amintiri și personaje. (...) Această viață de om cum puține au fost nu explică totuși decât în mică măsură interesul extraordinar al memoriilor lui Neagu Djuvara. (...) Scriind într-o admirabilă limbă română, ca și înaintașul său fost bey de Samos, fostul consilier (și «negru», autor de discursuri) din Republica Niger, devine, prin aceste «amintiri», unul dintre cei mai importanți scriitori români. De azi.”

Mircea Iorgulescu

(Revista „22”, XIV [684], 15 aprilie–21 aprilie, 2003)

 ***

„Dintre compatrioți: câteva cinstite obraze și cîteva mai puțin cinstite

Pe Cioran îl cunoșteam dinainte de război, de pe vremea primei sale șederi la Paris. Mă dusei, deci, să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din Rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, „Precis de décomposition”. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai. Cred că de pe atunci și pentru multă vreme încă va fi aproape exclusiv în sarcina femeii care avea să fie tovarășa sa pînă la moarte, Simone Boué, o tânără profesoară de engleză. Ea va asigura cele de trebuință «gospodăriei», ea va fi «publicul lui de încercare» și eventual primul critic, ea îl va iniția la limba engleză, stârnind la el o adevărată pasiune pentru literatura engleză. Cu ea se va muta peste câțiva ani în altă mansardă, însă mai încăpătoare, la nr. 21 din rue de lʼOdeon, într-unul dintre colțurile cele mai vii și mai autentice din vechiul Paris, de unde nu se vor mai mișca. Simone a trăit, aș zice, în umbra lui Cioran, cu o discreție, o modestie, un devotament admirabile. Un an după moartea lui, s-a înecat în Oceanul Atlantic. Întâmplător? 

Asceza intelectuală la care se supunea Cioran pentru a stăpâni perfect franceza clasică îl făcea să-mi interzică să-i vorbesc pe românește, de teamă ca, întorcându-se apoi la masa de lucru, să nu-i vină sub pană în franțuzeasca lui vreun «românism». (...)

Și, deoarece evoc amintirea acestui scriitor pentru care am o nemărginită admirație (îl consider, dintre români, drept cel mai strălucit exemplar al generației sale), aș vrea să răspund aici acelor compatrioți care se simt jigniți în mândria lor națională de acele câteva observații ostentativ biciuitoare despre neamul nostru pe care și le-a îngăduit din când în când. Au francezii o expresie greu de tradus: «du dépit amoureux» – să-i zicem pe românește: ciudă din dragoste. Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi. Niciodată n-a rupt legăturile cu țara și cu trecutul său românesc. Niciodată n-a renegat sau ocultat originile sale, ca atâția alții (...)”

Neagu Djuvara

[„Amintiri din pribegie (1948–1990)”, ediția a II-a revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2007, pp. 63–65; ]