CENTENAR

Virgil Ierunca 

(16 august 1920 – 28 septembrie 2006)

„...poate că într-o zi, cînd adevărul își va găsi rostire senină,
nedumeririle vor deveni întrebare.”
Virgil Ierunca
(Paris, 1990) 

Virgil Untaru (pe numele său real) s-a născut în comuna Lădești (județul Vâlcea). A fost poet, critic literar, eseist și publicist, stabilit în Franța, începînd cu anul 1946. 

Licențiat în litere și filozofie al Universității din București (1943). În paralel cu studiile universitare, este redactor la cotidianul „Timpul” și apoi la „Ecoul”. 

Este unul dintre animatorii revistei „Albatros”, suprimată de cenzura antonesciană pentru atitudinea ei democratică. Împreună cu Ion Caraion, a editat revista „Agora” (1946), o publicaţie de cultură internaţională, care a fost suprimată, după primul număr, de cenzura comunistă. 

A fost colaborator al unor periodice prestigioase, care s-au bucurat de o mare popularitate în epocă: „Revista Fundațiilor Regale”, „Vremea” (titular al rubricii „Caiete franceze”), „Fapta”, „Viața Românească”, „Universul literar”, „Kalende”. În decembrie 1946 primește o bursă a guvernului francez. Alege calea exilului, stabilindu-se definitiv în Franța, unde desfășoară o fructuoasă activitate culturală. 

Între anii 1952 și 1975 este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze („Cronica ideilor”) și redactor politic al emisiunii în limba română. Din 1975 este cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică („Centre National de Recherches Scientifiques”), secția filozofie și colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, alături de soția sa, Monica Lovinescu (realizator al unor emisiuni culturale precum „Actualitatea culturală românească” şi „Povestea vorbei”). 

Este redactor la principalele reviste românești ale exilului: „Luceafărul” (sub girul lui Mircea Eliade), „Caiete de Dor”, „România muncitoare”, „Limite”, „Ethos”. Colaborează activ și la alte publicații și reviste românești: „Românul”, „Uniunea Română” (în calitate de secretar de redacţie, Ierunca participînd acerb la denunţarea dictaturii comuniste din România), „America”, „Lumea Liberă”. 

Este prezent cu articole despre cultura românească în diferite dicționare și enciclopedii din Franța și Germania, precum: „Literatura română” în „Encyclopédie de la Pléiade” (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); „Literatura română” în „Histoire générale des littératures” (Quillet, Paris, 1961); „Scriitori români” în „Dictionnaire des Littératures” (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); „Literatura română” în „Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert” (Freiburg, Basel, Wien, 1968) și „Scriitori și pictori români” în „Dictionnaire du surréalisme et ses environs” (Office du Livre, Fribourg, 1982). 

A fost ales membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, care i-a acordat, în 1991, „Marele Premiu pentru Opera Omnia”. A colaborat statornic la revistele „România literară”' (unde, din 1996, a deținut, împreună cu Monica Lovinescu, rubrica „Diagonale”), „Familia”, „Vatra”, „Viaţa Românească”, „Echinox”, „Apostrof”, „Contrapunct”, „Orizont”, „22'', „Jurnalul literar” ş.a. 

Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu „Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă” (1987). 

A fost căsătorit cu criticul literar Monica Lovinescu (1923–2008). 

În 1999, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca le-a fost conferit „Ordinul Naţional «Steaua României» în grad de Comandor ” pentru „curajul şi tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii”. 

A încetat din viață la Paris. 

Lucrări importante: 

„Loi, terreur et resistence en Roumanie” (Paris, 1960), „Românește” („Fundația Regală Universitară Carol I”, Paris, 1964 și Editura „Humanitas”, București, 1991 și 2005), „Pitești” (Editura Limite, Madrid, 1981 și, tradus în românește sub titlul „Fenomenul Pitești”, la Editura „Humanitas”, București, 1990 și 1991), „Subiect și predicat” (Editura „Humanitas”, București, 1993), „Dimpotrivă” (Editura „Humanitas”, București, 1994), „Semnul mirarii” (Editura „Humanitas”, 1995), „Trecut-au anii. Fragmente de jurnal, întîmpinări şi accente, scrisori nepierdute” (Editura „Humanitas”, București, 2000) și „Poeme de exil” (Editura „Humanitas”, București, 2001). 

N.B. În 2011, „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (IICCMER) a primit documente şi manuscrise din arhiva privată a familiei „Monica Lovinescu–Virgil Ierunca”, donate de „Fundaţia Humanitas Aqua Forte”, urmînd ca acestea să constituie fondul arhivistic „Monica Lovinescu – Virgil Ierunca” în cadrul arhivei exilului românesc deţinute de IICCMER. 

*** 

„Adevărul e că Virgil Ierunca nu a intrat în istoria românilor. Și asta nu pentru că valorile în care a crezut sînt depășite, ci pentru că ele nu au apucat niciodată să devină actuale. Faptul că important este să ai caracter și că e bine să nu prostituezi cuvintele – cam la atît s-a rezumat doctrina lui Ierunca – nu face obiectul nici unei discipline școlare. Și nici scena publică nu pare să se alcătuiască în jurul acestor firave valori. Într-o lume care se mulțumește «să se descurce», maeștrii de etică socială sînt de prost-gust. Virgil Ierunca a fost un astfel de maestru de prost-gust. Nu știu dacă va fi vreodată descoperit. Ar însemna ca România să renască așezată tocmai pe valorile lui. Mă îndoiesc că asta se va întîmpla vreodată.” 

Gabriel LIICEANU 

*** 

„Virgil Ierunca avea o certă vocație de filosof, vocație de care mărturisește nu doar fomidabila bibliotecă pe care a lăsat-o în urmă, ci și curiozitatea cu care, și-n anii săi tîrzii, se ținea la curent cu toate noutățile filosofice. Ar fi putut deveni un excelent cercetător la CNRS, carieră pe care conștient a refuzat-o, în favoarea pasiunii pentru România. A ales să îmbrățișeze o altă carieră, fără recompense profesionale și fără recunoaștere publică în țara de exil, Franța, cariera celui care construiește o instituție fără ziduri, fără statute, fără legislație și nu cu ajutorul autorităților, ci împotriva acestora. Virgil Ierunca a fost un sfînt laic, un tragic al eticii, într-o epocă în care nici tragedia clasică, nici etica nu mai sînt prețuite. Este un miracol că l-am avut.” 

Horia-Roman PATAPIEVICI 

Coperta ediției princeps

„Inventarul crimelor săvîrșite de regimul comunist din România e shakespearian de greu. Două crime însă stau parcă în «sensul istoriei» acestui soi de comunism, două crime care-l califică peste timp: cele făptuite împotriva lui Gheorghe Brătianu și lui Mircea Vulcănescu. Doi boieri ai spiritului, care nu puteau să nu plătească prin însăși existența lor nașterea și facerea unei «democrații populare». Vă închipuiți o istorie comunistă care să tolereze măcar tăcerea înghețată în demnitate și sacrificiu a lui Gheorghe Brătianu? Și cum s-ar mai fi putut rosti cuvintele «gîndire» și «omenie» într-o tiranie care ar fi «uitat» în viață pe un Mircea Vulcănescu? Spectrul crimei împotriva acestor două întruchipări ale unui românism de lumină care au fost Gheorghe Brătianu și Mircea Vulcănescu nu însoțește, oare, pe nici unul dintre istoricii și filozofii trimiși de stăpânire să arate străinătății fața României noi? Nu le piere graiul? Le bate încă inima?”* 

Virgil Ierunca 

(din volumul „Românește”, editura Humanitas, București, 2005)