Poemoteca

Rainer Maria Rilke

(René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke, 1875–1926)

(...) Și dacă vorbim din nou despre «singurătate», devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. «Sîntem» singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci, de bună seamă, vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.

Rilke

(„Scrisori către un tînăr poet”)

Epilog*

Mare e moartea

Peste măsură.

Sîntem ai ei

Cu rîsul în gură.

Cînd, arzătoare, viața

Ne-o credem în toi,

Moartea, în miezul ființei,

Plînge în noi.

(în românește de Lucian Blaga, p. 143 )

Zi de toamnă

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ți umbra peste cadranele solare

și vînturile pe cîmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

și toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

și prin alei mereu va rătăci,

neliniștit, cînd frunzele s-alungă.

(în românește de Al. Philipide, p.121)

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare

oricărui zvon ce calea mi-o aţine;

supus, în blânda vântului strânsoare,

precum în parcuri plante suitoare

vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc

atât cât simt că pieptul se lărgeşte.

Căci este timp de drum să mă gătesc,

când din răcoarea-acestor maluri, ziua

în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.

(în românește de Maria Banuș)

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

(în românește de Maria Banuș, p. 120)

* Poeme din volumul „RILKE – versuri”, ed. Pentru Literatură Universală, București, 1966