Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație.
Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială.
Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau,
mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întîlnesc în viața mea.*
Emil Cioran
aprilie 1974
* dintr-o scrisoare către Bucur Țincu, apud. Petre Țuțea, „Între Dumnezeu și neamul meu”, Fundația Anastasia, ed. Arta Grafică, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, București, 1992
Imagini din a doua zi a festivalului artelor Nichita la Echinocțiu (miercuri, 26 august, 2020), de la colocviul cu tema Cât mai contează azi ce citim, ce vedem, ce auzim? (au participat: Sînziana Constantin, Valter Paraschivescu, Bogdan-Lucian Stoicescu și Mihai Vasile). Colocviul a fost precedat de vernisajul expoziției de pictură „Minima theatralia și alte povestiri” aparținînd lui Mihai Vasile. Seara s-a încheiat cu dialoguri și comentarii, atît pe marginea expoziției, cât și a volumului Cealaltă parte a umbrei. Fals tratat de antropologie teatrală semnat de Mihai Vasile, recent apărut la Editura „Akakia” din București.
Tot ce nu a fost spus, este spus pentru totdeauna.
„Curios, primele mele amintiri sunt de diferenţiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă n-aş fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost, pentru mine, completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Şi chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârşească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult.”
„Fascinaţia pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una dintre amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (am fost un copil destul de bolnăvicios, stăteam multă vreme în pat, cu astmă, cu pleurezie, lucruri de acest fel), mă văd scriind cuvinte cu degetul, în faţa unui perete. Îmi întindeam degetul şi scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe dintre ele – erau deja cuvinte fetiş, cuvinte magice. Ceva care m-a urmărit apoi, de-a lungul vieţii. (...) Cred că, de când eram foarte mic, nefericirea şi fericirea mea erau legate în acelaşi timp de faptul că nu acceptam lucrurile aşa cum erau. (...) În concluzie, relaţia mea cu cuvintele, cu scriitura, nu se deosebeşte de relaţia pe care, de mic copil, am avut-o cu lumea, în general. Se pare că m-am născut pentru a nu accepta lucrurile aşa cum îmi erau ele date.”
„Lucrurile acelea
care se întâmplă şi par coincidenţe, sau întâmplări, eu le-am simţit
întotdeauna, de mic copil, ca pe un sistem de reguli diferit de cel acceptat şi
cunoscut de toată lumea. Şi care mi se părea la fel de riguros şi de implacabil
ca şi regulile cele mai evidente. Aşa încât – ca să folosesc aceeaşi imagine –
legile nopţii, legi misterioase, aveau pentru mine aceeaşi forţă ca şi legile
zilei, şi nu eram absolut deloc uimit de lucruri care altora li se păreau
întâmplătoare, chiar surprinzătoare, sau coincidenţe neliniştitoare. Le luam ca
pe un rezultat al acestor legi şi chiar de mic am avut un fel de noţiune
triangulară a ceea ce mai târziu am numit formă. (...) De exemplu, pe
neaşteptate, trântitul unei uşi coincide cu un miros, e trântită o uşă, iar eu
percep un miros. Ceva din mine ştie atunci că, într-o anumită parte a casei, va
lătra un câine; iar câinele latră. Aşa se închide triunghiul”.**
* Unul dintre cei mai importanți autori sud-americani, pe numele său întreg Julio Florencio Cortázar, s-a născut în Europa, într-o familie de diplomați argentinieni. În 1919, revine împreună cu familia în Argentina, instalându-se la Banfield, lîngă Buenos Aires. Debutează cu volumul de poeme «Presencia», în 1938, sub pseudonimul Julio Denis. Ține cursuri de limba și literatura engleză la Facultatea de litere și filozofie din Buenos Aires, în paralel colaborînd la reviste precum «Sur» și «Realidad». În 1944, prima lui povestire, „Bruja”, este publicată în revista «Correo Literario». În 1951 primește o bursă UNESCO la Paris, oraș în care va rămâne până la sfârșitul vieții. În același an publică volumul de povestiri «Bestiario». Urmează «Final del juego» («Sfârșitul jocului», 1956), «Las armas secretas» («Armele secrete», 1959), «Historias de cronopios y de famas» («Povești cu cronopi și glorii», 1962), «Todos los fuegos el fuego» (Toate focurile, focul, 1966), «La vuelta al día en ochenta mundos» (1967), «Queremos tanto a Glenda» («Cât de mult o iubim pe Glenda»,1980), «Los autonautas de la cosmopista» (1983), care îl vor impune drept un maestru al prozei scurte de factură realist magică, fantastică și suprarealistă. Este și autorul unor romane memorabile, printre care «Rayuela» («Șotron»,1964), «Los premios» («Premiile», 1960) și «Libro de Manuel» («Cartea lui Manuel», 1974). Majoritatea operelor sale au cunoscut, de-a lungul timpului, traduceri în limba română. Oponent al dictaturii militare instaurate de Juan Perón, emigrază în Franța unde se va stabili definitiv. Moare la Paris, la 12 februarie 1984, în urma unei leucemii.
** din volumul „Fascinaţia cuvintelor” / convorbiri cu Omar Prego Gadea / traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, Bucureşti, 2006)
„Eu nu sunt un scriitor internațional și nici nu mă pasionează să fiu. Nu scriu pentru americani, portughezi, nemți sau filipinezi. Dacă vor ajunge vreodată să mă citească, să fie sănătoși. Dar acum, cât mai pot să simt stiloul în mână, scriu pentru mine și pentru nenorociții ăștia de români, coada cozilor, ciuca bătăilor, ultimele găini din gostat pe harta Europei. Când o garderobieră, un pensionar, un student, un medic, un șofer, un român de pe stradă, pe care nu l-ai văzut în viața ta, îți spune sau îți scrie că nu vrea să-ți ceară nimic, că nu vrea să-ți dea nimic, vrea doar să știi că «i-a mers la suflet» ce-ai scris sau ce-ai spus, ăsta e Nobelul.”
„Pentru mine, a face literatură e totuna cu a iubi. Iar «iubirea nu poate fi gândită nicicum ca performanță». Iubirea, nu sexul, iubirea în sensul apostolului Pavel nu poate fi premiată, nu e pe locul unu, doi sau trei, nu are grade de comparație. Nu iubești mai bine sau mai prost. Nu ești mai valoros în iubire decât altul – toți adevărații îndrăgostiți din lume sunt egali. În iubire nu te poți antrena ca să obții rezultate mai bune. Iubirea nu se naște în urma unei pregătiri complexe, a unei alimentații științifice, a unui efort de voință îndelung educată. Ea vine sau nu vine când dă Dumnezeu. (...) Ca și iubirea, literatura înseamnă să atingi sufletul celuilalt.”
Mă gîndesc ca acum, ajuns la tinerețea a doua,
cum se spune cu o sintagmă cam tocită de prea multă folosire, să mă apuc și io,
în sfîrșit, de afaceri în stil mare. La care afaceri (cu stil cu tot),
mărturisesc cu mîna pe inimă, m-am gîndit îndelung...
Drept pentru care, cred
că n-ar fi rău s-o pun, pentru început, de-o făbricuță de îmbuteliat apă
chioară (a.k.a. apă de ploaie), pe care-aș eticheta-o La Cișmeaua lu’ Nea
Nelu, ca un fel de omagiu adus preocupărilor hidrologice de tinerețe ale
ipochimenului, ex-președinte al Romanelei...
Mi-aș mai trage și o carmangerie,
pentru prepararea & comercializarea exclusiv a cărnii de oaie capie și a
derivatelor, pe care aș boteza-o La Berbecuʼ luʼ Jiji, întru veșnica amitire
și pomenire a formei de viață proto-becaliene. Pe care aș cupla-o cu o crescătorie de
măgari (patrupede cu mintea odihnită, încăpățînate, relativ tăcute și molcome,
docile, extrem de folositoare omului și care nu ridică absolut nici un fel de
probleme speciale privind îngrijirea), căreia – prin deposedarea filosofului
Buridan de celebra sintagmă și atribuirea ei președintelui nostru – i-aș zice La măgaruʼ luʼ CiușKlaus.
Aș mai avea și alte asemenea idei de afaceri foarte profitabile dar,
deocamdată, le țin secrete. Nu de alta, dar odată cu trecerea timpului, am
constatat că, atunci cînd ai vreo idee, neapărat treʼ s-o ții sub cheie! Că,
altfel, vine altul și ți-o rădică, vorba poetului...
„Degrevați de veghea responsabilității pedagogice, liberi de exigențele carierei proprii, mai puțin ocupați și mai puțin hărțuiți de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoților, cu făcutele și nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, consistente și durabile cu instituția bunicilor riscă o anumită șubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiție și retractilitate. În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic. Si ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb cu oarecare îngrijorare dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...”
(...) Și dacă vorbim din nou despre «singurătate», devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. «Sîntem» singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci, de bună seamă, vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.
Rilke
(„Scrisori către un tînăr poet”)
Epilog*
Mare e moartea
Peste măsură.
Sîntem ai ei
Cu rîsul în gură.
Cînd, arzătoare, viața
Ne-o credem în toi,
Moartea, în miezul ființei,
Plînge în noi.
(în românește de Lucian Blaga, p. 143 )
Zi de toamnă
E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ți umbra peste cadranele solare
și vînturile pe cîmpii le-alungă.
Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,
și toarnă dulce suc în vinul crud.
De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
și prin alei mereu va rătăci,
neliniștit, cînd frunzele s-alungă.
(în românește de Al. Philipide, p.121)
Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului strânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.
Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.
(în românește de Maria Banuș)
Singurătate
Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
și din cîmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaș.
Și-abia din cer se lasă pe oraș.
Și plouă-n ora vag crepusculară,
cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,
cînd trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit și trist se trag deoparte;
cînd oameni care se urăsc de moarte
dorm în același pat, atît de-aproape:
singurătatea trece-atunci pe ape...
(în românește de Maria Banuș, p. 120)
* Poeme din volumul „RILKE – versuri”, ed. Pentru Literatură Universală, București, 1966
A-ţi iubi duşmanul nu este o treabă pentru oameni, ci pentru îngeri...
Borges
„ (...) autorii care m-au influențat cel mai mult nu sînt cei pe care-i prefer, ci autorii pe care pot să-i imit. (...) am fost influențat de Chesterton și Kafka. Dar nu sînt sigur că i-am admirat în mod deosebit. Aș fi preferat să sufăr alte influențe, nu știu dacă am vorbit pînă acum despre asta, dar aș fi dorit să fiu un discipol al lui Virgiliu sau al lui Voltaire. Nu sînt însă demn să fiu discipolul lor.”
Borges
(într-o convorbire cu Jean Lefèvre, conte d’Ormesson)
Care cred eu este expresia cea mai nefericită a globalizării?*
Am convingerea că, dintre toate, tragica moarte a prințesei Diana.
De ce?
Ei, bine, pentru că o prințesă engleză cu un amant egiptean are un accident într-un tunel francez, într-o mașină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, îmbătat cu wiskey scoțian, urmărită fiind de paparazzi italieni pe motociclete japoneze. Prințesa era tratată de un doctor american cu medicamente braziliene.
* Întrebarea aceasta mi-a fost pusă de un amic francez, căruia atunci cînd i-am răspuns, am făcut-o scriind la o tastatură chinezească fabricată în Vietnam, privind într-un monitor coreean, asamblat de muncitori din Taiwan, într-o fabrică din Singapore, apoi transportat cu vapoare de indieni și descărcat de sicilieni, transportat din nou în camioane conduse de șoferi turci și, în final, care mi-a fost vândut de niște evrei isteți și întreprinzători. Și-asta cu computerele e tot un fel de globalizare, în fond. La scară mult mai mică însă.
„Nu vreau să-mi petrec viaţa studiind şi restudiind aceleaşi 50 de partituri (…) Asta m-ar plictisi de moarte! Vreau să dirijez. Vreau să cînt la pian. Vreau să scriu muzică pentru Hollywood. Vreau să fiu muzician – în întregul sens al acestui minunat cuvînt. Vreau să predau. Vreau să scriu cărţi şi poezii. Şi cred că aş putea să le fac pe toate în egală măsură.” (dintr-un interviu acordat publicației „The New York Times”)
Pianistul, dirijorul, compozitorul și pedagogul american de origine evreiască Leonard Bernstein a fost una dintre cele mai stenice și spectaculoase personalități ale artei muzicale din secolul al XX-lea, a cărui existență s-a desfășurat sub cele mai înalte auspicii, cu o bucurie și o exuberanță nedisimulate, cu spontaneitate și firesc, doar prin și pentru muzică.
Opera sa componistică, relativ bogată și variată ca tematică, este alcătuită din trei simfonii, două opere, muzică de film, lucrări camerale, vocale și orchestrale, trei balete și mai multe opusuri de scenă. Una dintre piesele sale de rezistență și ale musicalului american, este reprezentată, fără doar și poate, de binecunoascuta comedie muzicală West Side Story (Poveste din cartierul de vest).
În anul 1939 (după ce absolvise cursurile universității Harvard, pe cele ale Institututului de muzical „Curtis” din Philadelphia și pe cele ale „Garrison and Boston Latin Schools”) și-a făcut debutul (neoficial) ca dirijor, cu propria creație, „The Birds”.
A fost numit dirijor asistent al Orchestrei Filarmonicii din New York apoi director artistic al prestigioasei instituții, pe care a condus-o timp de 11 ani, căpătînd o mare notorietate în lumea muzicală.
Se face rapid cunoscut și în mediile muzicilor pop-rock, în urma prezentării documentarului Inside Pop – The Rock Revolution (1967) dar și în lumea literară a vremii, prin cele șase conferințe televizate despre poezie – Norton Lectures – susținute inițial la universitatea Harvard.
În anii ʼ60 –ʼ70 ai secolului trecut a realizat o serie de lecții-concert pentru copii, cu exemplificări live interpretate de filarmonica din New York și de el însuși la pian, înregistrate de televiziunea americană CBS sub genericul Young peopleʼs concerts. Cele 53 de episoade au fost difuzate și de televiziunea română în epocă, săptămînal, duminica dimineață, sub denumirea Cum să înțelegem muzica.
A fost primul dirijor american care a condus o orchestră europeană.
Dirijează Orchestra Simfonică Națională a Franței (cu care va înregistra o serie de discuri) și pe cea a Festivalului „Schleswig-Holstein” (Germania), perioadă în care a ținut și renumitele sale cursuri de artă dirijorală.
În 25 decembrie 1989, dirijează în celebra sală „Konzerthaus” din Germania răsăriteană Simfonia a IX-a de L. v. Beethoven, reunind muzicieni și artiști vocali din toată lumea, un concert-omagiu dedicat căderii zidului berlinez.
A dirijat unele dintre cele mai reputate ansambluri simfonice din întreaga lume, precum cele din Tel Aviv, Viena, Amsterdam, Londra, Paris, acoperind un repertoriu vast și ecletic, însă perfect articulat, alcătuit din mari lucrări aparținînd unor titani ai muzicii precum Bach, Schuman, Mahler, Berlioz, Sibelius, Șostakovici, Stravinski etc.
A fost un muzician fabulos, dublat de un poliglot pe măsură, care se simțea acasă oriunde pe mapamond.
Iubea animalele, în general și cîinii, în mod special, patrupede cărora le-a dedicat mai multe opusuri.
A fost căsătorit și a avut trei copii.
A fost unul dintre cei mai premiați muzicieni ai tuturor timpurilor, primind, printre multe alte distincții importante, nu mai puțin de 11 premii „Emy” și 17 „Grammy”!
Educația este un proces viu, comparat cel mai bine cu agricultura. Grădinarii știu că nu ei fac plantele să crească. Nu ei formează rădăcinile, nu ei cresc frunzele, nu ei vopsesc petalele. Plantele cresc prin ele însele. Treaba grădinarului este să creeze cele mai bune condiții pentru ca toate aceastea să se întâmple. Grădinarii buni creează aceste condiții, cei nepricepuți nu o fac. La fel este și cu predatul. Profesorii buni creează condițiile propice pentru învățare, iar cei slabi, nu.
Ken Robinson
Sir Ken Robinson a încetat din viață. A pierdut o luptă extrem de scurtă cu un inamic redutabil, o maladie care se încăpățînează să nu se lase decît rareori învinsă. Și trista vestea a morții sale s-a răspîndit fulgerător într-o lume întreagă. Nu exagerez cu nimic spunînd astfel, pentru că Sir Ken Robinson a fost, dacă nu cel mai bun, unul dintre cei mai de seamă experți în educație ai planetei.
Modest, blînd și inteligent, cu un discurs sclipitor, suculent, mustind de spirit și umor de cea mai bună calitate (a se vedea, în acest sens, splendida sa conferință TED, „Ucide școala creativitatea?”, pe care v-o propunem spre vizionare în cele ce urmează), profesorul emerit de „Arts Education” (Universitatea Warwick) cu un doctorat pe tema educației prin teatru, a fost un vizionar care a remodelat procesul educațional contemporan, atît prin cursurile sale universitare dar îndeosebi prin volumele sale („Tu, copilul tău și școala”, „Descoperă-ți elementul”, „Școli creative”, „O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației” etc.), care au fost traduse în milioane de exemplare în lumea întreagă, inclusiv în țara noastră.
A fost, deopotrivă, un reformator al politicilor educaționale și de dezvoltare creativă și economică ale Marii Britanii, SUA și ale altor țări și un acerb critic al culturii standardizării promovate de regimurile politice și de guvernele de pretutindeni, în tendința acestora de a controla domenii vaste, printre care și educația.
Apreda este o artă, îi plăcea să spună, în care profesorii trebuie să joace perfect rolul unor alchimiști care să creeze lucruri minunate dintr-un material uman care, la prima vedere, nu arată deloc promițător dar care, în același timp, trebuie să păstreze echilibrul între tradiție și inovație, între creativitate și rutină.
Profesorul Robinson avea un crez pe care, ori de cîte ori avea prilejul, și-l exprima plenar: De ce facem educație? Pentru a-i ajuta pe elevi să înțeleagă lumea din jurul lor și talentul dinlăuntrul lor și să devină oameni împliniți și cetățeni cărora le pasă.
Sir Ken Robinson a murit la doar 70 de ani, în urmă cu cîteva zile. Un mic și cvasi-invisibil anunț pe pagina de Facebook a domniei sale anunța, sfios, dispariția sa pămînteană: It is with heavy hearts that we announce Sir Ken Robinson died peacefully yesterday, 21st August 2020, surrounded by family after a short battle with cancer.
Este o pierdere insubstituibilă.
Arămas însă o operă nepereche și extrem de valoroasă, de care trebuie să ținem cont.
Spre binele nostru dar, mai ales, al generațiilor viitoare.
Andrei Pleșu, un om bine instalat în neliniștea sa, a împlinit 72 de ani!
„Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţǎ de catifea și surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu ușurinţǎ performanţa și strǎlucirea în tot ce i se întîmplǎ sǎ facǎ, modulînd în orice registru uman (devastator în deriziune și adorabil la excesul șuetei), apt sǎ ia forma oricǎrui context (de la petrecere cu lǎutari la întîlniri cu domni în vîrstǎ și regine), incapabil visceral sǎ tolereze afrontul, pǎtimaș și nedispus sǎ-și recunoascǎ greșeala, dotat cu o bunǎ-credinţǎ care uneori se învecineazǎ cu prostia, devenind relativist și îngǎduitor cînd e confruntat cu judecǎţile tranșante, dar grav și slujind patetic adevǎrul cînd sînt lezate principii, distant și angajat, atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitǎţile lumii, Andrei Pleșu excitǎ lesne fantasma colectivǎ a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, pǎcǎlit în cîteva rînduri de istorie și devenit mefient, a decis sǎ aleagǎ vigilenţa și sǎ practice subtilitatea ca metodǎ și atunci cînd nu e cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat și este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţǎrii. Febril de ultimǎ orǎ, pus pe detectat și demontat mecanisme oculte, devine semnatar și strîngǎtor de semnǎturi. Întruchipeazǎ, pînǎ la desǎvîrșirea lor paranoicǎ, inteligenţa combinatorie de tip viril și cleveteala cu spasme preponderent femininǎ.”
Gabriel Liiceanu
(Portret de premiat hulit sau despre imoralitatea Legii dosarelor)
„Talentul nu e un merit, ci un dar inexplicabil, care trebuie onorat.”
*
„Prostul ŞTIE. E sigur. E un om care exhibă competenţe şi e sigur de ele. Dacă crezi că ştii ceva, trebuie să vezi dacă nu treci printr-o criză de prostie… Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri beton. E un om fericit. E plăcut să ştii că ştii, că ai dreptate. Chiar dacă nu contezi!… Cînd vedem un ştiutor, trebuie să fim suspicioşi: prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuşi. Pentru că e serios, prostul e şi sfătos. Are soluţii pentru orice problemă. E o suficienţă intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoieşte de el însuşi şi îi place de el!”
*
„Când mă plictisesc, sau mă înfurii, sau cad în depresie, sau îmi vine să las totul baltă, (ceea ce mi se întâmplă zilnic, de îndată ce răsfoiesc ziarele), mă salvez, sau măcar mă ţin pe linia de plutire, răsfoind scrierile lui Nenea Iancu. O adevărată vitamină naţională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mântuitor şi de o sănătoasă melancolie…”
*
„Plictiseala e o specie a somnolenței: orice formă de curiozitate se stinge, orice interes pentru ce se întâmplă prin preajmă se pierde. Caști, moțăi, te decuplezi..."
*
„Mă uit la unii reprezentanți ai clerului: confiscați de o evlavie standardizată și de comodități omiletice adormitoare, somnolenți ideatic și camuflîndu-și platitudinea printr-un arogant discurs despre smerenie, supărați pe Occident, pe cultură, pe intelectuali, pe catolici, pe budiști, pe tot ce e neortodox pe suprafața pămîntului, lipsiți de subtilitate duhovnicească și încremeniți în docilitate ierarhică, sub pretext că «fac ascultare». Mă uit și la unii intelectuali: «luminați», adică bucuroși să ignore orice tradiție, gata să creadă în OZN-uri mai curînd decît în Dumnezeu, siguri pe inteligența și pe amplasamentul lor «spiritual», mereu la curent cu ultima modă, mereu «corect» orientați politic, fără nedumeriri, fără penumbre, fără întrebări reale (căci mai toate răspunsurile sînt livrate prompt de «știință»).”
