vineri, 30 aprilie 2021

Eveniment

Ziua Internațională a Jazzului


În noiembrie 2011, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a desemnat, oficial, 30 aprilie drept „Ziua Internațională a Jazzului”, pentru a evidenția această artă și rolul ei de liant diplomatic al oamenilor din toate colțurile globului.
„Ziua Internațională a Jazzului” este prezidată și condusă de directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay și de legendarul pianist și compozitor de jazz Herbie Hancock, ambasador UNESCO pentru dialog intercultural și președinte al „Institutului de Jazz «Herbie Hancock»”. Institutul este o organizație nonprofit, însărcinată cu organizarea, promovarea și producerea acestei sărbători anuale.

Herbie Hancock

Ziua Internațională a Jazzului” reunește comunități, școli, artiști, istorici, universitari și pasionați de jazz din întreaga lume, pentru a sărbători și a se informa despre jazz și rădăcinile sale, despre viitorul și impactul său. Manifestarea dorește conștientizarea necesității dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce precum și consolidarea acestora, cooperarea și comunicarea internațională.
În fiecare an, pe 30 aprilie, această formă de artă internațională își propune să elogieze pacea, dialogul între culturi, diversitatea, respectarea drepturilor omului și a demnității umane, să militeze pentru eradicarea discriminării, promovarea libertății de exprimare, favorizarea egalității de gen și consolidarea rolului tinerilor în adoptarea schimbărilor sociale.
Așadar, ziua de 30 reprezintă punctul culminant al lunii aprilie, o lună dedicată aprecierii jazzului, care aduce în atenția publicului larg această formă de exprimare muzicală și moștenirea sa extraordinară.
În decembrie 2012, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a salutat în mod oficial decizia Conferinței Generale a UNESCO de a proclama 30 aprilie drept „Ziua Internațională a Jazzului”.
Organizația Națiunilor Unite și UNESCO recunosc acum această zi în calendarele lor oficiale.


Evenimentul va culmina cu un concert universal virtual, susținut de artiști de pe tot globul, transmis în direct pe site-ul jazzday.com., pe 1 mai, ora 24. 00 (ora României). Concertul „2021 International Jazz Day Virtual Global Concert” mai poate fi urmărit și pe canalul oficial de pe youtube al „International Jazz Day”, aici:

Muzicoteca de dinamită

Roger Waters
The Bravery of Being Out of Range


Memento


Happy 88th Birthday, Willie Nelson!



Bonjour tristesse...

Gary alături de iubita sa, Jean Dorothy Seberg











„(...) o iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat, era la o femeie.”
Romain Gary

Memento

Happy Birthday, Uma Thurman!

Foto de © Denis Piel

Foto de © 
Annie Leibovitz

Mother and child...

 


Paul Simon
Mother and Child Reunion


joi, 29 aprilie 2021

Muzicoteca

TAXI
Despre nimic
(interpretată de Paul Ipate)


 

Creme, văpseluri, sulimanuri

E vremea când toată lumea urlă de singurătate și nimeni nu știe că urlă de iubire. Cînd cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire.”
Romain Gary

Fototeca de dinamită


Eric Clapton și Mick Jagger la o tacla,
în culisele stadionului JFK din Philadelphia,
 înainte de concertul „Live Aid” din 1985...


marți, 27 aprilie 2021

Muzicoteca de dinamită

 Isle Of Wight 

Este o insulă situată în apele Canalului Mânecii, în sudul arhipelagului britanic, ea fiind separată de litoralul Marii Britanii printr-o strîmtoare cu o lărgime maximă de 5 kilometri. Cu o suprafață de aproape 400 de kmp și o populație care nu depășește 150.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din largul coastelor Regatului Unit.Insula se bucură de o poziție geografică nepereche, beneficiind de o climă blîndă și de peisaje pe măsură (cu numeroase cursuri de apă, plaje impresionante și spectaculoase faleze de piatră), lucruri care i-au oferit, dintotdeauna, un excelent potențial turistic. De care n-a dus lipsă niciodată...

La sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut, în plină epocă hippie, mai exact în luna august a anului 1968, aici s-a desfășurat – premonitoriu, parcă, anunțînd emblematicul concert maraton de trei zile de la Woodstock (New York) din SUA – o primă ediție a unui festival de muzică rock, care s-a bucurat de un fulminant succes.
O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor nume gigantești, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, last but not least, Jethro Tull. De altfel, piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): „The Isle of Wight Festival 1970”.
Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.

The Doors



Eveniment

PLOIEȘTENI ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

apărut volumul colectiv Ploieșteni în timp și spațiu care cuprinde contribuții semnate de 16 autori (în ordine alfabetică):
Marius Bâzu, Robert Codescu, C. I. Costa-Foru, Dan Costineanu, Anca Cunningham, Mihail Bogdan Dabija, Adrian Dăscălescu, Monica Dobre, Magdalena Fărcășanu, Magdalena Konate, Ion Lăzăroiu, Cristian Mihăilescu, Gheorghe Neguț, Dora Roman, Bogdan-Lucian Stoicescu, Jean Wolff.

Este cel de-al cincilea volum din seria care cuprinde, pînă acum: 

Ploieștiul văzut din liceul Caragiale (2017), Oameni din Ploiești (2018), Ploieșteni de ieri și de azi (2019) și Nostalgii ploieștene (2020).

Volumul (care are 418 pagini și conține 79 de fotografii și desene aparținînd autorilor) apare, aidoma aceluia din 2020, doar în variantă electronică, din pricina pandemiei care încă nu s-a sfîrșit...

Autorii îl oferă cu titlu GRATUIT cititorilor, ca un gest de solidaritate și prietenie.

El poate fi descărcat în format pdf. de la adresa de mai jos.

https://caragiale1966.wordpress.com/2021/04/25/ploiesteni-calatori-in-timp-si-spatiu/?fbclid=IwAR30GwOS28lMwZ0VyjgsnYpRVZAfmqQEV6uN9Y67P518Ob6kCGSgAZSCCD4

LECTURĂ PLĂCUTĂ!


Gînd în fuior

Foto © B.-L. S.

Am irosit timpul şi acum timpul mă iroseşte pe mine”
William Shakespeare

La lumina plăpîndă a candelei

Pe cel ce nu cunoaște n-ai cum să te superi, ci cu îngăduință să-l privești și să-l mîngîi încet pe creștet.”
(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

 

Paraponu’ zilii

 Mi se pare că s-au întâmplat chiar două lucruri remarcabile: primul este că, de când urmăresc sistemul de sănătate făcând acest film, niciun singur om din nomenclatura medicală nu a fost tras la răspundere în instanțele românești, ba dimpotrivă. Toți au fost decorați de Președintele României pentru ce au făcut, iar doilea lucru remarcabil este că salariile medicilor din România au crescut peste nivel european, dar șpaga a rămas la fel, ceea ce este de neînțeles.
Din nou, remarcabil este câți tineri care au studiat în România pleacă, fug dintr-un sistem care refuză să se reformeze, fiind ținut în mâinile unor profesori universitari, care numai doctori nu sunt, ci, mai degrabă, negociatori de putere și bani publici.”

Alexander Nanau
(regizor, realizator al documentarului „Colectiv”)


Haihui printre cuvinte

(foto:© B.-L.S.)

Septembrie a început cu soare. Dealurile unduiau galbene şi roşii. Cerul era de un albastru intens, făcînd ca nuanţele de foc ale pămîntului să pară mai vii şi mai vesele. Zilele erau uscate, pline de sunete, dar nopţile erau reci şi lungi ca iarna.”

Guzel Iahina
(„Zuleiha deschide ochii”)

Texte cu elice

 

Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună – dar încercarea merită făcută. ”
*
Întâlneşti un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calităţi din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos şi prost ţi se pare inteligent, dacă te consideră proastă, se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsaţi, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ţi pară necioplit, îţi spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, ştii destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îţi spui că te iubeşte, dacă nu este foarte înclinat spre aşa ceva, îţi spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit, e pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îţi spui că aşa-i firea lui, şi continui aşa să dai din mâini şi din picioare ca să negi evidenţa, când de fapt sare-n ochi şi asta-i ceea ce numim problemele cuplului, problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămăşiţele pe care încerci să le ţii lipite, pur şi simplu pentru că încă preferi să fii nefericită decât să rămâi singură.”
Romain Gary


Altițe & Bibiluri

Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”
Lucian Blaga

(o eternitate de-o clipă: Mihai & Stefan & Bogdan)

Bob Geldof
The Great Song Of Indifference



Gînduri printre rînduri...

Dintotdeauna mi-au plăcut poeții care-și recită puțin mai altfel, dar extrem de în felul lor, versurile...
Mari poeți pentru mine, printre mulți alții, sînt unii precum Bob Dylan, Leonard Cohen ori Asaf Avidan...
Sau precum acest mult mai puțin cunoscut dar la fel de drag mie, Gil Scott-Heron...


Stamatiada (treapta 3)

(foto: © Gabi Stamate)

Mi-am pierdut bunicii și părinții, nu mi-am întemeiat propria familie, n-am copii și mă amăgesc că am prieteni (acele personaje cu care mă îmbăt uneori, căzînd în capcana că prieteniile pot fi și altceva, nu doar întovărășiri egoiste fundate pe interes). Aș fi putut fi un Ulise, am fost de toate și nimic, sînt un ultim mohican. Cu mine se încheie o rută. Nu am serviciu și carduri de credit – contingența mea cu sistemul e minimă –, nu mă interesează politica și autorii ei, nu mă uit la TV, stilistica actuală nu mă preocupă deloc și trece pe lîngă mine fără să mă atingă. Nu am așteptări, nu-mi pasă, nu mă implic, mi se fîlfîie, nu am moștenitori direcți, nu am cotă, așa că arta mea este sortită prafului și pulberii. Biblioteca mea, de ce strîng cărți? Sînt totuși mulțumit de viața mea, de vîrsta pe care o am, de confortul unei sănătăți rezonabile, de șansa formidabilă (pe care Dumnezeu Însuși mi-a dăruit-o, cine altcineva?) de a înțelege lucruri pe care ceilalți oameni le ignoră, de a mă bucura de fiecare cîtime ivită în cale, și încerc să leg cumva lucrurile, să dau sens acestor gînduri. Nu-mi dau seama dacă trecerea prin această lume este un privilegiu sau o penitență, dar cu siguranță e un miracol. Învăț zilnic, cu sîrg, infinit mai mult ca în tinerețe și, abia acum, cînd am început să îmbătrînesc, încep să mă dumiresc, cît de cît, în ce mă privește.”* (p. 82)
*Gabi STAMATE, CRUD, v 3.0_full_beta, roman, 2021

joi, 22 aprilie 2021

Jurnal de-a bușilea (după scrisori) III

20 februarie, joi 198… 14:57. După o noapte albă, am dormit fără vise, pînă acum o jumătate de oră. Am terminat „Un spectacol ratat” al lui Harms, volum împrumutat de la Nelu M., ultima oară cînd, împreună cu ea, am fost la el. 
*
Ieri seară, prin oraş, absolut întmplător, m-am întâlnit cu Nelu şi apoi cu Cătălin, împreună cu care am colindat prin librării. Am reuşit, în sfîrşit, să cumpăr volumul antologic cu poemele lui Daniel Turcea, o monografie Saint John Perse, o culegere de basme fantastice româneşti şi „Toasturi cazone”. Cam eterogenă selecţia însă nu le aveam şi am convingerea că dacă acum nu le-aş fi luat, altădată nu le-aş mai fi găsit. 
 * 
În noua mea cameră de aici, din sihăstrie, bunica mai păstrează într-o vază vetustă, florile pe care i le-a adus ea. Cu toate că s-au cam uscat, cred că nu le-a aruncat pînă acum, din cauza mea. De teamă să nu mă supăr. Ce ţi-e şi cu bunicii ăştia… 
*
 24 februarie, luni 198… 20:00. A nins fantastic toată ziua. După câteva zile primăvăratice, zăpada s-a făcut la loc, troienind oraşul, scoţînd – a cîta oară? – săniile copiiilor pe străzi, strivind primii ghiocei de-abia iţiţi, îndepărtând primăvara şi, odată cu ea, asteniile noastre. 
*
 25 februarie, marţi 198… 9:12. Continuă să ningă, zăpada prăbuşindu-se din ceruri vătuite, bezmetică.E atâta linişte încăt se poate auzi clar foşnetul apei îngheţate aşezîndu-se în straturi din ce în ce mai groase. Apoi acel foşnet devine un fel de scîrţîit – ori e doar o părere? -, aidoma celui făcut de-un cui ruginit tras dintr-o scîndură. După câteva pagini abandonez „Un omul norocos” al lui Paler, mulţumindu-mă la a privi prin fereastra aproape îngheţată, urgia de afară. Băieţii cu tarabele de mărţişoare au ieşit la vînzare încă de ieri. Am stat cu ei aseară vreo două ceasuri şi, îngheţat bocnă, m-am întors acasă, obosit de ger. Cred că am adormit scriind… 
*
27 februarie, joi 198… Continuă să ningă şi băieţii rezistă eroic lîngă tarabele cu mărţişoare. În ciuda gerului cumplit, atmosfera este fierbinte, stimulată, evident şi de „ingredientele” clasice: cafea, ceai şi ţuică fiartă (la termos), votcă rusească (la temperatura ambiantă). Cătălin, Emil, Nelu, Mimi, Manu şi noi toţi ceilalţi, frumoşii deştepţi ai „iepocii de aur”, suntem nevoiţi, de două ori pe an – de mărţişor şi de Crăciun – să vindem mărţişoare şi felicitări, pentru a supravieţui. Se iau concedii fără plată ori se cumpără, contra cîtorva sute de lei, două-trei săptămâni de „medicale” pentru a cîştiga cîteva mii de lei peste salariile mizerabile. Rău e că viforniţa e în toi, zăpada continuînd să cadă, nelăsîndu-ne clienţii să privească marfa. Poate o potoli-o Dumnezeu în trei-patru zile… 
*
4 martie, marţi 198… 16:49. Viaţa curge monoton, egală cu fiece zi ce trece, nimic senzaţional, ca o cîmpie nesfârşită şi inertă, arsă de un soare ucigător. Trec de la o zi la alta, de cele mai multe ori fără nici o explicaţie, mi se pare absurd răsăritul, fără noimă apusul, zăpada mocirlită nu mai seamănă a nimic şi, ce-i mai trist, e că primăvara nu dă nici un semn că ar avea de gând să vină. 
*
6 martie, joi 198… 15:58. O zi minunată, plină ochi de soare, călduţă. Se pare că, într-adevăr, primăvara s-a hotărât să-şi întoarcă faţa spre noi. După foarte multe zile mizerabile, triste, murdare. Sfadă mare prin copaci: paserile cerului au înviat şi aerul că vibrează de ţipetele lor pe mai multe voci. Pămîntul negru, reavăn, a irumpt prin giulgiul de zăpadă: aburi calzi, lăptoşi, se ridică de pe trupul unei ierni muribunde. Şi soarele are o altfel de strălucire: mă simt inundat şi pătruns pînă în cele mai tainice firide ale sufletului de lumina lui blîndă, ca o dezmierdare, după care întreaga-mi fiinţă tînjise atîta amar de vreme.
*
7 martie, vineri 198… După amiaza. Bach,„Das Wohltemperierte Klavier”. Sub degetele lui Sviatoslav Riechter, pianul este viu, o fiinţă sublimă, perfectă, plăsmuită din sunete cosmice. Cu toate acestea, preludiile şi fugile magistrului capătă dimensiuni divine, sonurile şi tonalităţile părînd a fi cu totul şi cu totul altele, cu rotunjimi şi sclipiri diamantine, aşa cum le zămisleşte Hans Pischner la clapele clavecinului care i-a aparţinut lui Bach însuşi. 

Cele şase concerte pentru vioară şi orchestră de cameră ale lui Mozart, cu Josef Suk. Nu pot uita una din secvenţele emblematice din „Amadeus”-ul lui Forman: Mozart, închis de mai multe zile în apartamentul său, tolănit pe masa de biliard, jucîndu-se cu o bilă, pe care o aruncă şi o prinde în ritmul piesei pe care o scrie. Aude muzica, scrie Salieri în memoriile sale, o aude gata orchestrată, el nefăcînd altceva decît să îndeplinească simpla formalitate de a o transcrie pe hîrtie. Fără nici o greşeală. Fără nici o ştersătură. Nici o notă nelalocul ei. Oare cine vorbea despre sfînta şi binecuvîntata de Dumnezeu nebunie a geniilor? 
 
Cu mari cazne financiare mi-am luat „Filosofia spiritului”, „Filosofia dreptului” şi volumul III al „Prelegerilor de estetică” – volumul V îl aveam mai demult -, care alături de celelalte patru îmi întregesc prima jumătate a integralei Hegel traduse, pînă acum, la noi. 
*
12 martie, joi 198… După amiaza. „Mă gîndeam că o singură femeie e de ajuns, uneori, pentru a suprima deşertul unui bărbat” (Mincu în „Intermezzo”).
*
31 martie, luni 198… Am observat că mugurii sunt gata să se desfacă pe ramurile copacilor, în timp ce lucram în grădină (greblat, cărat frunzele moarte azi-toamnă, dat foc la vreascuri şi crengi uscate etc.). E un prilej minunat ca în timp ce munceşti să-ţi scoţi din adăpost gîndurile şi să le laşi să vagabondeze. Îmi spuneam că n-ar fi deloc rău să-mi reiau însemnările – întrerupte cînd? – în caietul cu scoarţe cafenii, poate că astfel voi grăbi trecerea timpului prin ignorarea lui. 
Cele două romane de Pirandello terminate deunăzi de citit. Le las cîtva timp la sedimentat, apoi le reiau. Acum, cu note şi fişe la „Moartea şi busola”, o culegere din nuvelele lui Borges, apărută mai demult în vechea colecţie „Meridiane”. Mai multe evenimente - extra şi intra muros – nu-mi dau pace să stau liniştit numai cu acest uluitor volum. 
Tot Mincu, în „Intermezzo”(dintr-o fişă mai veche): „(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde”. Şi tot el : „Cîteodată simt cum respiră viaţa în lucruri; de exemplu, mi se întîmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă şoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori şi de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depăşirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Aţi auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer, ca şi cum o planetă trece pe lîngă altă planetă şi atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerităţii, crăpate de o rumoare viscerală?”
*
8 mai 198… 20:00. „Cînd se ciocnesc un cap şi-o carte şi sună a gol, nu întotdeauna golul este în carte; asemenea cărţi sunt ca nişte oglinzi – dacă se uită în ele o maimuţă, nu se poate vedea un arhanghel”(N. Iorga). Ziua partidului unic. Habar n-am cîţi ani împlineşte. Emisiuni sforăitoare la radio şi tv, vrafuri de omagii pentru cei mai iubiţi fii etc. etc. de-mi vine să vărs; ziare pline de osanale, cărţi, zeci de cărţi sunînd a gol, scrise de nume mari ale literaturii, ca la un semn; actori de notorietate prostituîndu-se în văzul unei ţări întregi, făcînd clăbuci la gură şi bătături la buze de-atâtea pupături în cururile celor doi anlfabeţi. Oare cît timp o mai îndura ţărişoara aceasta atîta putoare, revărsată în valuri din toate direcţiile? E putred totul în jur, o duhoare greu de imaginat şi la fel de greu de îndepărtat. A se da cu flit, introdus în mirifica pompă sau cu binecunoscutul deodorant „spray” TRIUMF – „nu găuriţi şi nu aruncaţi butelia după întrebuinţare (golire)”, care numai „prin folosirea sa zilnică îndepărtează mirosul neplăcut al transpiraţiei” şi numai „după spălarea de dimineaţă”, cînd „pe pielea bine uscată se pulverizează timp de o secundă (de la min. 20 cm) sub braţ” – şi nu care cumva în alt loc! – obţinîndu-se, în acest mod simplu dar extrem de eficace, „un efect plăcut şi răcoritor”, atît de plăcut de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap şi s-o tai în Germania sau Elveţia, să te răcoreşti acolo până la sfîrşitul zilelor. Să nu mai transpiri nici sub limbă şi nici în alt loc. Dacă ăsta-i comunismul la care au visat unii dintre „înaintaşii” noştri, nu-mi mai rămâne altceva mai bun de făcut decât să mă predau. Ori, mai bine să mă împuşc. Nu din cauza lor, ci pentru a-mi scurta suferinţele. Sictir! Mamă, ce le-aş mai trage un glonţ în sediul conştiinţei, cum ar fi zis Marin Preda!!!
„Să-i spui fetii că pe 13 decembrie e ziua ei onomastică…” „Bine, bunică, o să-i spun. Da’ mai e pîn’ atunci...” „Lasă, maică, spune-i din vreme, ca să ştie fata!” „Am să-i spun…” „Aşa, maică, spune-i, să nu uiţi, că ştiu eu cît de împrăştiat eşti!” „Bine, bine, am notat, o să-i spun.” „Să-i fi scris, măcar…” „Am să-i scriu, fii pe pace, am să-i scriu. Uite, îţi promit că pînă în decembrie o să-i scriu în fiece zi, să-i intre bine în cap.” „Aşa, mamă, acu’ e bine. Ce-o fi făcînd mititica tocmai acolo, sigurică, în margine de ţară?” „Ce să facă, învaţă. Ş-apoi nu e singură, e frate-său cu ea. Şi mai sunt şi eu aici, nu e singură, sunt eu cu ea!” „Le-o fi greu şi lor, maică, singuri printre străini…” „Le-o fi, le-o fi, dar mai au puţin şi vin acasă…” „Eeeee, mamă, ţie îţi e uşor să vorbeşti, că nu ştii ce grea e singurătatea. Să ai grijă de ea, mamă, că ai văzut cît a mai lucrat mititica la plovărul ăla al tău!!! Cît s-a mai chinuit cu el, că tare aspră a mai fost lîna aia, bată-o-ar norocu’ s-o bată!” D’aia ai întrebat-o matale pe ce măsură l-a făcut?” „De, mamă, mi s-a părut că-i cam mare…” „Daaa…Păi eu am rugat-o să-l facă aşa, mai lălîu, că e o chestie…” „De, mamă, voi ştiţi, dacă aşa vă place vouă, noi ăştia bătrînii, ce să mai zicem?” „Da’, fie vorba între noi, matale îţi place, au ba? Zi-mi acum, că nu te aude!” (Îşi pune ochelarii, se uită atentă, îl pipăie, se uită iar, o simt că-i place, are o privire anume când îi place ceva.) „De frumos e frumos, n-am ce zice, am spus şi cînd erai cu ea, da’ mie tot îmi pare că-i cam lung…”(!?!) Poate tocmai de asta îmi sînt atât de dragi bătrînii mei… 
 (din volumul „Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, aflat în pregătire)

CAPETE APOCRIFE* (X)

Pământule din noi, fă-te cer!
(C.D.)

Devenim, din ce în ce mai mult, ceea ce nu s.u.n.t.e.m.” (p. 104)

„«Ortodoxia» – concept supraconfesional. În esență: a gândi corect, a nu fi pervers în ceea ce simți, a fi nepărtinitor în actul voinței.(p. 104)

Scrisul meu, împotriva... mea. Cuvântul se întoarce din risipirea lui în lume, la cel ce l-a semănat în inima mea, acolo unde mai poate rodi și unde trăiește cu speranța că nu va muri în zadar. De ce să semeni în loc străin, de ce să zăbovești în loc pustiu? La ce folos să-ți vezi cuvântul piatră, tocmai cu el să arunce-n tine , în propria ta viață întors pe fețe-fețe.Să nu mai zici nimic, un anonim pe cale, un pelerin și un crucifix în zare. «Iar dac-o fi să mor ucis / de cei ce nu au înțeles ce-am scris / dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta / Să pot muri ca și Hristos, pe Golgota!»” (din memorie, un poet român) (p. 126)

Dacă îngerii dorm și ei, dacă nu obosesc de atâta priveghere asupra unei cetăți, asupra unui om, asupra unei conștiințe, asupra unui spirit, și cum plictisiți pleacă la culcare, lăsându-ne așa cum suntem, în «trebile» noastre de zi cu zi.” (p. 129)

Cât de aproape îl simți pe Dumnezeu, ascultând muzică (de calitate). Efect purificator: te uiți și te videci ascultând. Platon spunea undeva că «muzica e cea mai înaltă formă a filosofiei», iar E. Cioran că «toate celelalte activități sunt prea omenești în comparație cu ea. Muzica n-are nici o legătură cu ceea ce se petrece aici. Mă îndoiesc serios dacă muzica este vocația oamenilor.» Să nu-l uităm pe Blaga, care spunea că «singurul argument în favoarea existenței lui Dumnezeu este muzica lui Bach» ( o spunea ca poet, desigur). Muzica e temeiul celorlalte muze (Clio, Thalia, Eutherpe etc.) – nouă la număr – rădăcina myo trimițând la esența mistică a acesteia. În consecință, Muzica este sunetul fundamental al lumii, universului, este logos-ul sonor, prin care cosmosul a devenit imn, laudă Creatorului. Înainte ca omul să înceapă a cânta pe pământ, îngerii, lumea nevăzută au pus acolo în cer temeiul: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul de mărirea Lui” (Isaia 6.3). Esența Muzicii ne scapă: nu știm de ce omul se exprimă mai bine prin Muzică. De ce cântă? De ce Logos-ul se lasă din adâncimile lui revelat prin cânt? O teorie mai nouă asupra Universului vorbește în termeni metaforici despre acele «supercorzi» ca niște vibrații ale energiei  sonore care țâșnind din acel ton, sunet originar, imprimă lumii armonia, ritmicitatea, simetria. În structura ei, lumea este expresia muzicală a formei matematice a acesteia, o orchestră care interpretează marea simfonie sub bagheta nevăzută a Marelui Dirijor. Marii artiști nu sunt decât niște diaconi: «nu vă serviți de muzică, ci slujiți-o! (Dinu Lipatti) (p.131)
Pr. Constantin Dogaru
(1954–2013)

* Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...

miercuri, 21 aprilie 2021

Scrisori (între)deschise


Poza de mai sus a fost făcută pe 19 decembrie 2003, în foaierul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, după Concertul 
de Crăciun susținut de pianistul (de jazz) Marius Vernescu   al asociației proaspăt înființate în epocă (în Ploiești), Jazz Forum 03.

Nu aș fi revenit asupra ei dacă nu nu aș fi aflat, acum două săptămâni, cu mare bucurie, că unul dintre membrii fondatori ai asociației, este și el fost absolvent al liceului ”nostru”, Karl Baker.
Mereu am susținut că am un patriotism local ca o Matrioșkă: prima păpușică este ”mahalaua”, apoi vine ”școala”, da? Am fost caragialist, vorba ... câinilor, sunt caragialist până la moarte! Aproape că nici nu vreau să ajung la cea mai cuprinzătoare Matrioșkă la purtător, ”România”, chiar nu aș vrea să intru pe acea cale cu detalii, aș semăna prea mult cu ”stimabilul” Cațavencu, aș putea să par un pic fals (după standardul meu), dar nu e adevărat, dar aș putea să par ... 
Așa că vă dați seama când am aflat de ce mă caută ”Carol”, atunci, am fost atât de bucuros că e absolvent de Caragiale de nu se poate! E ploieștean, da
ʼ e caragialist, da? Să nu se supere cei ce sunt parte a grupului nostru, dar care nu au absolvit liceul, ei înțeleg acest lucru când e vorba de liceul „lor”, da?

Deci, în poză, Karl Baker este „peste” capul lui Marius Vernescu, cu un chip care mie, atunci, mi s-a părut de... Rică Venturiano sau, mă rog, de un personaj caragialesc de același calibru... Karl Baker, o vină recunoscută este pe jumătate iertată, da? 
În poză „suntem” mai mulți caragialiști: Andrei Tudorache (În stânga lui Marius Vernescu, promoția 1970, Dumnezeu să-l odihnească! Un coleg de mare finețe. În acea vreme se ocupa de magazinul de antichități de la intrarea în foaierul teatrului „Caragiu”, va muri pe la început de anii 2010...), Ovidiu Ionescu, promoție 1970, în dreapta mea (io`s cel mai mic din poză, da?); Ovidiu a fost Vicepreședintele Federației Române de Box la un moment dat, la el în birou, la sediul firmei sale, Xenia Construct de la ... „Xenia”, erau atârnate mănușile de box cu care Leonard Doroftei devenise campion mondial de box amator la Berlin, în 1997, cred, în timpul mandatului lui.
... Între membrii fondatori al asociației, bunul și dragul meu prieten, Bogdan-Lucian Stoicescu, care, la viața lui, are un singur mare defect: a absolvit la „Atoma”, pardon, colegiul „Mihai Viteazul”, ba, mai mult, ca să-mi facă mie în necaz, a făcut „handbol” cu nea Nae Danieleanu, pe când io cu „Tata Fiște”... 
Altfel, Bogdan a fost alături de „cauza noastră”, a acelora ce am terminat liceul și am adunat câteva gânduri despre viața noastră de liceeni, de „gogoșari”și nu numai, în acest oraș de mare valoare, dar nu prea pus în valoare, din păcate. Că, mie, dacă se ia cineva, cu răutate, de „Republică”, îmi devine, pe loc, un oponent pe care-l voi combate cu vehemență (deh, Matrioșka „Ploiești”, v-am spus!).

Bogdan a fost cel ce ne-a facilitat și găzduit lansările celor trei cărți „tipărite”, la Biblioteca Biblioteca Judeteana Prahova, plus volumul promoției 1963, de care s-a ocupat Virgil Daschievici ...

Vorba lungă... mă caracterizează, da?
Noapte bună!

Dan Costineanu
20 aprilie 2021

p.s. La Mulți Ani! și pe această cale, prințe Bubușkin, Bogdan dragule! Să ne trăiești! Și să vină acele vremuri, curând, când vom mai scrie și cărți „tipărite”, nu doar în realitățile virtuale!

CAPETE APOCRIFE* (IX)

Pământule din noi, fă-te cer!
(C.D.)


Observ în vocația și structura duhovnicească a unor monahi, o anume dădăceală, niște tipare și o înțeleaptă prudență față de cei ce îi caută și pe care îi ceartă cu atâta blândețe necutremurătoare, încât puțini își vor schimba viața după ce i-au văzut și au primit cuvânt de învățătură. Cei mai mulți vor rămâne în continuare «turiști», «vizitatori»... Dar ce zic eu? Câți n-au fost la «Locurile Sfinte»? Și?... Câți la Muntele Athos, Ierusalim, Bethleem, Nazaret etc. ... Și?... Întreb: S.-.a.u î.n.t.o.r.s p.e. a.l.t.ă. c.a.l.e ca și magii de odinioară? S-au cutremurat, și-au schimbat modul de a gândi, de a fi?... Atunci la ce bun să vizitezi atâtea dacă rămâi la nivelul «impresiilor», «suvenirurilor», «vederilor», «pozelor» etc.? Atâția bani, atâta osteneală, când spiritual «n-ai sporit» cu nimic. Nu merită. Călătorim și atâta tot, dar ia să punem î.n.ă.u.n.t.r.u început călătoriei noastre din afară; altfel vom simți, a.l.t.f.e.l v.o.m ve.d.e.a, în loc de niște ruine. Nu încerca să călătorești (în afară) dacă n-ai cât de cât o experiența călătoriei dinăuntru. Încearcă să călătorești mai întâi prin Sfânta Scriptură, prin Sfânta Tradiție, prin Viețile Sfinților, prin Pateric etc., dar nu în fugă, ci, zăbovind, «urcă la Ierusalim». (p. 27)
Doamne, nu m-ai fi găsit dacă nu m-aș fi pierdut. Acum aș vrea iarăși să mă pierd, dar în Tine ca să nu mă pierzi de-a binelea...” (p. 28)
În ceea ce mă privește, aș fi în stare să mă rog împreună nu numai cu un frate creștin catolic, protestant sau neoprotestant, ci și cu un necreștin.” (p. 29)
Un credincios: «Părinte, dacă ar fi să regretați ceva, ce ați regreta?» «Regret» că nu am o structură de ticălos și uneori am avut momente când credeam că e mai comod să nu cred decât să cred, căci mi se părea că și credința e o povară. Dar cel mai mult regret că nu mai am, decât foarte, foarte rar, acele vise în care visam că zburam... N-am să uit niciodată acea senzație despre care nici nu-mi place să scriu sau să vorbesc... Rămâne acolo... În amintirea unui copil și adolescent...” (p. 56)
Pr. Constantin Dogaru
(1954–2013)
* Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...

Poemoteca

Margareta Sterian*
(1897–1992)


În amintirea sufletului mort
A murit un suflet cîndva,
Apa e aspră, rece.
Fără cîrmă pe creastă de val,
Cine mă-ntrece?
Ușor e mortul ce-l port,
Cît e de ușor!
Alai, miriade de stropi,
Soarele arzător.
Departe e țărmul, departe,
Cine ne cheamă?
Păsări pribege ca noi,
Nu-ți fie teamă.

Visurile
Nu-mi este milă de visuri. De ce s-au supus, de ce n-au știut să se apere, să dispară, să renască altundeva? Zăboveau – iar timpul se strecura dincolo de zona puterii lor, le părăsea, descoperea poteci noi, se avînta, risca, pierdea la joc și se îmbogățea cîștigînd tăria de a pierde... Călătorea cu trenurile lor, plutea pe corăbiile lor, se cufunda în unda mărilor care zadarnic le așteptaseră și al căror singur nume amețește, ieșind din unda lor purificat. Al lui era cerul de deasupra fluviilor, a drumurilor paralele ce se-nsoțesc și se despart, și se contopesc iar, asemenea vieții...
Firul de iarbă care ne încolțește la picioare are infinit mai mult curaj și mai multă înțelepciune decît visurile noastre: el nu lasă să i se fure ora lui.
* „Poeme * Imagini * Proze”, editura Eminescu, 1977



La lumina plăpîndă a candelei


O, Hristoase care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-i răstignești pe cei ce te iubesc!”
Léon Bloy
(apud. N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, 1991, p. 63)


vineri, 16 aprilie 2021

CAPETE APOCRIFE* (VIII)


Pământule din noi, fă-te cer!
(C.D.)


Vai de ironia goală, de persiflarea arogantă, de luarea peste picior a lucrurilor grave, serioase! Vai de cei ce neînțelegând, râd ca proștii de toți și de toate, vai de cei ce au transformat ironia din îndreptare în înjosire, de cei ce în fond suferă de un complex de inferioritate și vor să-l mascheze după «știința» lor... Altceva era ironia înțeleptului, altfel «rîsul patriarhilor» (T.[ eodor] Baconski), altceva ironia socratică și cu totul altceva ironia Mântuitorului.
În spatele ironiei grave, autentice stă un spirit tragic, în spatele ironiei goale, un spirit relativist, cameleonic. Spiritul nu-i «poiana lui Iocan» (M.[arin] Preda) și nici «cafenea literară».”

„«Ce mai faci?» – o nenorocoasă formulă de întâmpinare predestinată ne-întâlnirii cu celălalt, expresie a unui pragmatism de tip cotidian.

Știința de a-ți ascunde neștiința: «arta» de a face pe «deșteptul», când știi că nu știi, când doar simulezi: cultură, teologie, știință etc., dar îți place să te bagi; ca să nu te ia cineva ca neștiutor, faci pe a-toate-știutorul. Astăzi parcă ne e rușine să spunem și că «nu știu»; «n-am auzit», «n-am citit» etc., despre cutare sau cutare, fiindcă nu suntem smeriți, ci plini de noi înșine, de aroganță. Aceasta este ignoranța vinovată prin ipocrizie, dar există și o ignoranță nevinovată prin sinceritate. Prima e mascată, a doua e devoalare a «eu»-lui care se prezintă așa cum este: gol, sărac cu duhul, dar bogat cu sufletul doritor să afle, să știe, să primească învățătură, cuvânt ziditor. De aici paradoxul: Mântuitorul preferă să arunce sămânța Sa într-un pământ pustiu și gol decât în unul plin de el însuși.”
Pr. Constantin Dogaru
(1954–2013)

* Din volumul omonim apărut la editura bucureșteană „Gnosis”, în anul 2004, purtînd semnătura preotului, teologului, gînditorului creștin de sorginte noiciană, omului de cultură și exemplarului meu prieten (de aproape o viață), trecut la cele veșnice în urmă cu mai bine de șapte ani. Voi așeza aici în zilele care vor urma, fragmente din cărțile frăției sale, ca un modest omagiu și întru pioasa amintire a ceasurilor noastre de taină, nepereche, petrecute doar la plăpînda lumină a gîndului...

joi, 15 aprilie 2021

„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”

Ioan I, 29
(foto: © B.-L.S.)


Altițe & bibiluri















N-am defăimat niciodată amurgul și tăcerea.”
Emil Botta

Texte cu elice

Între două ape...
(foto: B.-L.S.)


Un soare nefiresc de cald în acea zi de toamnă tîrzie, ale cărui raze calde se filtrau prin arama ultimilor frunze aninate pe ramuri... Ierburile bătrînului parc, îngălbenite, arse de brumele dimineților reci, erau acoperite cu un covor gros de frunze moarte ce foșneau înfundat sub pași, umplînd aerul dens de miresmele tainice ale toamnei. Peste toată firea, plutea un cer curat și luminos, albastru, curat, ca argintul strecurat, precum privirile mirate ale unui copil. Singuri, pașii îl purtau spre locuri numai de ei știute. La marginea acelui parc se străduia să reziste, uitat de lume, un străvechi cimitir...
Toma se strecură împingînd poarta ruginită a micului cimitir, năpădit de volbură, de tufișuri încîlcite și de ierburi înalte, uscate, cu pietrele funerare și crucile ițindu-se ici și colo, gîrbovite, împovărate, parcă, de anii așezați peste ele, crăpate, albite ca și oasele de sub ele, lustruite de vînturi și spălate ploi, ce păreau crescute direct din pămînt...
O luă pe-o potecuță care nu ducea nicăieri. Pe un sîtlp ruginit, gîrbovit, gata-gata să se prăbușească, se legăna imperceptibil o placă de tablă prinsă cu-o sîrmă, pe care abia se mai puteau distinge literele unei inscripții: «Sunați aici». Stătu puțin pe gînduri, întrebîndu-se nedumerit: «Cine pe cine să sune în pustietatea asta, în care părea că nimeni și nimic nu mai tulburase liniștea locului, din vremuri imemoriale?»
Stătu cîteva minute bune, așezat pe un mușuroi de cîrtiță înierbat, la umbra unui tei bătrîn... Apoi se întinse pe spate, în iarba înaltă, peste frunzele uscate care miroseau plăcut, ca un așternut curat... Privi o vreme cerul înalt, perfect senin, limpede, adînc, fără urmă de nor, un imens iris albastru al unui ochi nevăzut... Închise pleoapele, ascultînd liniștea, care se făcea din ce în ce mai mare... La un moment dat, ca prin vis, auzi un foșnet lin, abia perceptibil... Ca o inefabilă bătaie a unor aripe... Se uită în împrejur... Nici o adiere, nici un tremur, nici o vibrație nu se făceau simțite... Nu se clătina nici un fir de iarbă...
Doar un fluture mare, pufos, de-un alb strălucitor, luminos, ca un înger mic, speriat, zburătăcea zigzagat peste morminte. Urmări cu privirea diafana făptură care-și întrerupea, cînd și cînd zborul, zăbovind apoi preț de cîteva clipe, cu aripele strînse, pe piepturile de țărînă caldă ale mormintelor, părînd că ascultă tainele șoptite de cei petrecuți. [...]”*

* Din Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, volum aflat în pregătire



Gînd cu elice





„Bucuriile mele sunt tristeți latente.”
Cioran
24 februarie 1960
(„Caiete” 1957-1972)

Altițe & Bibiluri


Foto: Eli Lotar
„Ușa de la intrare se închise-n urma lui cu zgomotul unui sărut pe-un umăr gol.”
Boris Vian
(„Spuma zilelor”)

miercuri, 14 aprilie 2021

Poemoteca

 Romanța Rozinei


Guerlain a botezat parfumul
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.

Guerlain a botezat parfumul
Extras din cupele de crin
Cu numele necunoscutei ―
Boeme
Sau aristocrate ―
În ale cărei bucle blonde,
Decolorate
Sau pudrate,
A cunoscut întâia oară
Parfumul cupelor de crin...
Guerlain a botezat parfumul
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
Rozina...
Unde e Rozina?
Un strop uitat într-un flacon
Se-ntreabă: Unde e Rozina?
Un strop uitat într-un flacon
Schițează-n grota de cristal
Regretul cupelor de crin,
Ce-nstrăinate de grădina
Din care le-a cules o mână
De trecător sentimental
Jertfesc blazonul florentin
Pe-o balustradă de balcon...
Guerlain a botezat parfumul
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
Guerlain a cunoscut-o poate.
Dar când,
Și unde,
Și-n ce fel?...
Guerlain a cunoscut-o poate...
Și a iubit-o...
Dar Rozina?...
Rozina l-a iubit pe el?...
Parfumul lui Guerlain îmi spune
Că-n golul cupelor de crin
Divinizatele nebune
N-au picurat decât minciună
Și că Rozina-a fost... nebună!...
Și totuși, el o cântă și-astăzi
În blondul cupelor de crin...
Guerlain a botezat parfumul
„Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.
Ion Minulescu


VOILA POURQUOI J’AIMAIS ROSINE

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...