Dinu Lipatti
(19.III.1917 – 2.XII.1950)
 |
| Alături de soția sa, Madelaine (sursa foto: dinulipatti.org) |
Nu-i de ajuns să fii mare compozitor* ca să scrii muzica asta,
trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu.
Dinu Lipatti
Ultima apariție publică a celebrului pianist Dinu Lipatti a rămas în memoria afectivă a melomanilor drept unul dintre cele mai emoționante și, deopotrivă, tragice momente din istoria muzicii secolului al XX-lea. Recitalul a avut loc la 16 septembrie 1950, în cadrul Festivalului de la Besançon (Franța), cu doar două luni și jumătate înainte de plecarea sa premature din această lume, la doar 33 de ani.
La acea dată, Lipatti era deja extrem de slăbit, deoarece în acea dimineaţă suferise o nouă criză, pricinuită de maladia cu care fusese diagnosticat, limfogranulomatoză malignă (sindromul Hodgkin), incertitudinea susţinerii recitalului fiind foarte mare. Pe de altă parte, medicii l-au sfătuit să anuleze concertul, însă el a insistat să cînte, simțind că este datoria lui față de public și față de muzică. Pentru a putea urca pe scenă, a fost nevoie să i se administreze cortizon chiar în culise, în pauzele dintre piesele interpretate în sala Parlamentului din Palatul de Justiție din Besançon.
Lipatti alesese el însuși un program de o dificultate tehnică și spirituală excepțională: J.S. Bach – Partita nr. 1 în Si bemol major, W.A. Mozart – Sonata nr. 8 în la minor (K. 310), Franz Schubert – două impromptu-uri (op. 90, nr. 2 și 3) și Frédéric Chopin cu cele 14 Valsuri.
Dar momentul care a intrat în istorie s-a petrecut spre finalul recitalului din Chopin, cînd Lipatti a reușit să interpreteze doar 13 din cele 14 valsuri programate. Ajuns la ultimul (Valsul nr. 2 în La bemol major, Op. 34 nr. 1), complet epuizat, s-a retras de la pian sub privirile uluite ale publicului, care părea a fi martor la un ritual sacrificial. După cîteva clipe de liniște deplină, Lipatti a revenit pe scenă. Nu pentru a cînta ultimul vals, ci pentru a-și lua un ultim rămas-bun. A interpretat piesa sa de suflet, coralul lui Bach, „Jesu bleibet meine Freude” (Isus rămâne bucuria mea) pe care a transformat-o într-o rugăciune sonoră, un adevărat testament muzical simbolic, care avea să încheie o carieră concertistică strălucită. A fost ultima dată cînd degetele lui au atins clapele pianului într-o sală cu public. Ceea ce părea a fi aproape imposibil s-a transformat într-o demonstraţie de magie, de supranatural, maniera în care el a cîntat ca nimeni altul, a îndrituit critica muzicală să numească fabuloasa-i prestație, cîntecul său de lebădă.
Recitalul a fost înregistrat de Radio France, însă banda a fost rătăcită în arhive mai mulți ani, fiind (re)descoperită și publicată abia în 1957. Astăzi, acest disc este considerat un document inestimabil, surprinzînd nu doar prin perfecțiunea tehnică a lui Lipatti, ci deopotrivă, prin forța sa spirituală care a învins barierele suferinței fizice.
Acest ultim moment public din viaţa pianistului a constituit subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, Recitalul de la Besançon.
*Este vorba despre L. v. Beethoven
Recitalul de la Besançon
(integral)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu