MEMENTO

«Mateiu, primul și unicul Caragiale»*

I.L. Caragiale cu fiul său nelegitim, Mateiu 

(sursa foto: arhiva MNLR)

3 noiembrie 1928. La 1 noiembrie, revista Gândirea a apărut cu sfârșitul celei din urmă părți a Crailor de Curtea-Veche. Încă de la apariția întâii părți, această lucrare a fost primită cu o favoare fără precedent în literatura română. De aspre laboare și de obositoarea obsesie pe care nu mi le-a cruțat, nu-i port pică. Este cu adevărat magnifică!

Mateiu I. Caragiale

(«Însemnări zilnice»)

S-a spus despre Mateiu I. Caragiale (25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936), că este, pe bună dreptate, cel mai fascinant personaj al propriei sale existențe. Deși eclipsat de faima tatălui său, Ion Luca Caragiale, el a fost un spirit nepereche, marcat de un snobism bine temperat, cultivat cu obstinație și marcat de o dorință acerbă și permanentă de a se auto-inventa.

Aflat într-o confuzie ereditară perpetuă, era convins că se trage dintr-o familie de viță nobilă (își semna corespondența „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”), deși originile tatălui său (ca și ale mamei, Maria Constantinescu) erau cvasi-modeste. Drept pentru care și-a petrecut ani buni din viață cercetînd blazoane și arbori genealogici.

Imediat după ce s-a căsătorit cu Marica Sion (fiica scriitorului George Sion, cu 25 de mai în vîrstă decât el dar cu o valoroasă proprietate la Fundulea-Ilfov, drept dotă), Mateiu a arborat pe conacul soției un drapel propriu, creat după cele mai stricte reguli ale heraldicii. Se simțea a fi, în sfîrșit, cu ...„sînge albastru”!

Relația dintre Mateiu și I.L. Caragiale a fost de o răceală nefirească. Fiul își disprețuia tatăl pentru „vulgaritatea” teatrului său și, îndeosebi, pentru faptul că acesta nu-i putea oferi statutul nobiliar îndelung visat. Apropiații spun că Mateiu evita să apară în public alături de tatăl său. Cînd acesta din urmă a murit, Mateiu a consemnat în jurnal evenimentul cu o detașare aproape clinică, fără a trăda vreo urmă de regret, concentrîndu-se pe îndeplinirea formalităților succesiunii.

Ediția princeps

Capodopera sa, romanul «Craii de Curtea-Veche», nu a fost doar un exercițiu ficțional. Mateiu chiar colinda străzile Bucureștiului la ore imposibile, îmbrăcat impecabil, observînd ruinele și personajele dubioase ale orașului, în căutarea acelei atmosfere de „decadență bizantină” pe care avea s-o transpună cu genialitate în carte. Stilul său de scris era atît de acribios, încît dedica luni de zile unei singure pagini, căutînd cel mai potrivit cuvînt, fie el un arhaism sau unul extrem de rar, dar care să sune conform gusturilor sale. Volumul său avea să fie desemnat, peste ani (2001), drept cel mai bun roman al literaturii române de secol XX, în urma unei anchete a revistei «Observator cultural».

Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău: dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a face. 

(Fragment din „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Ion Caragiale, Editura Cartea Românească, București, 1929)

Mateiu nu dorea doar titluri, ci și însemne exterioare ale puterii. A lucrat o perioadă ca șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, dar adevăratul său violon d’Ingres îl constituia uniforma. Își comanda haine cu croială cvasi-militară, fiind extrem de mîndru de „Legiunea de Onoare” primită de la statul francez, pe care o purta cu o morgă de prinț rătăcit într-o lume de rîndași.

Dacă în proză a fost un estetician desăvîrșit, în însemnările sale zilnice Mateiu era de-o duritate șocantă. Jurnalul său dezvăluie un om măcinat de ranchiună față de aproape toți contemporanii săi (pe care îi poreclea cu o cruzime nedisimulată) și de o luptă permanentă cu sărăcia, pe care o masca sub haine scumpe plătite din credite.

Mateiu Caragiale a trăit întreaga viață ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o carte scrisă chiar de el, abhorînd realitatea banală a României interbelice pentru o fantasmă nobiliară cu strălucire de tinichea.

* Ion Barbu

„Matei I. Caragiale ne-a lăsat puține lucrări, documente ale unei exagerate șlefuiri a expresiei literare. Proza sa se bucură de mult prestigiu în restrînsul cerc în care a pătruns. Adevărat poet este însă în Pajere, operă a unui parnasianism preocupat de fină tăietură, de artistică expresie. Clio, Călugărița, Boerul, Cronicarul, Dregătorul, Domnița, merită să fie cunoscute. Sonetul Domnița este de-o rară măestrie și rafinament. Accentul sufletesc e în chip desăvîrșit difus și descriptiv:

Muiată’n nestemate și’n horbote de fir,

În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –

Ea poartă pe subțirea năframă nerămzie*

Ca un potir de sânge un roșu trandafir –

Și tot ca el, rănită în plină tinerețe,

Tânjește, se’nfioară și moare de tristețe.

* Roșu-deschis (n.m. – B.-L.S.)

Lucrările în proză Remember (1924) și Craii de Curtea Veche (1929), aparțin unei ciudate și căutate originalități de inspirație. Aubry de Vere, Pantazi ori Pașadia prind atîta consistență cât este posibilă în cadrul unor lucrări intenționat fragmentate. Scriitorul explorează compoziția trunchiată ca mijloc de producere a tainicului. În Craii de Curtea Veche avem și încercarea de reconstituire a unei epoce de viață contimporană, privită însă în ce are mai imoral și mai decăzut. Localurile de noapte ale Bucureștilor, viața în promiscuitate dela ’adevărații’ Arnoteni, frenezia sexuală a unui Pașadia de pildă, vor să fie documentele sociale ale unui scriitor naturalist. La gustul pentru personagii excentrice ca Pantazi, Pașadia – niște intelectuali cu evadări spre spiritualitate totuși – ori ca decăzutul și grosolanul Pirgu, se adaogă frumusețile artificiale ale unei proze lucrată trudnic.”

Dimitrie Murărașu

(Istoria literaturii române, 1935)