Memento

URMUZ

Urmuz, 1915

Ismaïl și Turnavitu

Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, grecești, de pe strada Covaci și Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică și reuși astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri «Radu-Vodă»”.

(fragment)

Se împlinesc 143 de ani de la venirea pe lume a prozatorului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, intrat și rămas în istoria literaturii române sub numele Urmuz, pseudonimul literar imaginat de Tudor Arghezi, care avea să-l și debuteze, în 1922, în ziarul «Cuvântul Românesc», cu două texte din culegerea „Pagini bizare”.

Acest individ este, fără doar și poate, cel mai extravagant și pe măsură de fascinant personaj din literatura română. Deși a lăsat în urmă doar cîteva zeci de pagini (opt schițe în proză, o „fabulă” și cîteva ciorne răzlețe), el a reușit să arunce-n aer fundamentele literaturii clasice și să se impună rapid drept un precursor universal al absurdului și suprarealismului, al avangardismului, într-un cuvînt.

Textele sale inovatoare (precum „Pâlnia și Stamate” sau „Ismaïl și Turnavitu”), în care nu voia să „povestească” nimic, ci doar să distrugă limbajul care se golise de sens, caracterizate de un absurd grotesc, împănat cu un umor din cel mai negru, vecin cu o adevărată comedie a cuvîntului, aveau să fie publicate, în marea lor majoritate, postum (precum „Algazy & Grummer”, apărută în anul 1928, în publicația lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”). Ele au influențat decisiv scriitori precum Ilarie Voronca ori Tristan Tzara iar prin stilul său extrem de original (considerat de contemporani de-a dreptul „bizar” și mustind de „bufonerii”) a prefigurat apariția unor mari nume ale literaturii absurdului din secolul al XX-lea, precum Franz Kafka, Samuel Beckett ori Eugène Ionesco, acesta din urmă afirmînd despre el că este „(...) unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și limbajului în lumea asta.”

Urmuz a avut o scurtă existență pămînteană, însă una de o dualitate cvasi-ludică totală. În timpul zilei, era un funcționar model, grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție – un individ cu morgă, tăcut și respectabil. Odată cu instalarea nopții, își purta pașii de singuratic prin locuri pustii, numai de el știute, lăsîndu-și imaginația debordantă să hălăduiască fără limite și să plăsmuiască lumi populate de tot felul de obiecte stranii, fără nici o legătură între ele și de personaje care se descompun biologic și ilogic, în fond nimic altceva decît niște parodii crude ale clișeelor literare. A fost și autorul cîtorva compoziții muzicale ale căror manuscrise s-au pierdut, muzica fiind pentru el o preocupare la fel de tainică precum literatura.

La doar 40 de ani, în 1923, Urmuz s-a sinucis, împușcîndu-se, într-o grădină publică din București, „fără nici o cauză aparentă”. Unii exegeți ai săi au spus că a fost gestul final al revoltei sale împotriva unei lumi mult prea previzibile și banale, o trecere definitivă în absurdul pe care l-a imaginat.

Opera sa completă, care încape într-o broșură de cîteva zeci de pagini, a avut un impact uriaș. O ediţie cuprinzînd scrierile sale a fost tipărită în 1930 de Saşa Pană și cuprinde texte precum numitele „Ismaïl și Turnavitu” (1921), „Pîlnia și Stamate” (viziunea unei lumi absurde, o adevărată „rapsodie a inadecvării”, 1922), „Cotadi și Dragomir” (1925), „Algazy & Grummer” (1928), „Cronicari”, „După furtună”, „Emil Gayk”, „Fuchsiada” (un „poem eroico-erotic și muzical”, după cum este subintitulat de însuși autor), „Plecarea în străinătate”, „Puțină metafizică și astronomie”.

Ca un sine qua non omagiu, Geo Bogza avea să scoată revista literară «Urmuz» în doar 5 numere, între ianuarie și iulie 1928. De altfel, după dispariția sa, gruparea avangardistă, cu tinerii, pe atunci, Geo Bogza și Sașa Pană, în pole position, îl va transforma într-un zeu tutelar, considerîndu-l, nici mai mult, nici mai puțin, drept acela care a eliberat cuvîntul de sub tirania logicii.